Plecarea lui Ilie Bolojan din funcția de prim ministru înseamnă cutremur politic

Am prieteni, cunoștințe, neamuri, care susțin că Călin Georgescu (că ie tradiție la România, să fie cu escu și Forjă Simion) trebuia să preia hățurile conducerii României. Eu spun că nu era bine, chiar dacă îmi atrag (spre revoltă) acum maneliștii, instabilii mintal, oportuniștii și goagălii cu stea. Simeon se instaura la Cotroceni ca un dictator, iar (hor)Gescu se instaura la Victoria ca o unealtă, România intra în colaps, și toată Europa, (America dădea în bâlbâială) se dezicea de ea. Din acel moment, aveam de ales, stăm sau plecăm toți, dacă ne mai lăsa – desigur, Horgescu și Simeon, că granițele ROMÂNIEI căpătau altă însemnătate. Combinația Geogescu și Simion ar fi fost fatală pentru România, intram iar într-o zonă cruntă a geografiei de instabilitate socială.

Acum, instantaneu, dacă Ilie Bolojan își dă demisia din funcția de prim ministru, în spațiul public al României se instaurează zguduiri sociale de mari proporții, seisme pe care nu le depistează, la timp, nici măcar incdfp (institutul național de cercetare – dezvoltare pentru fizica pământului, pentru necunoscători).

Dacă intrăm iar într-o instabilitate politică, din nou (futem tot), România este aruncată din nou într-o eroare de concepție politică a Europei care se vrea stabilă.

Instabilitatea politică – boala cronică a României

Instabilitatea politică nu mai este o excepție în România, ci a devenit o regulă de funcționare. De peste trei decenii, guvernele se succed cu o viteză halucinantă, premierii cad pe bandă rulantă, iar partidele trăiesc mai mult din aranjamente de culise decât din proiecte pentru țară. Această instabilitate generează o dublă problemă, pe de o parte, paralizează administrația și blochează reformele necesare, pe de altă parte, erodează profund încrederea cetățenilor în instituții și în democrație.

Stabilitatea politică este virală pentru o țară în care încă sunt din PCR la guvernare

România, lipsa de continuitate. Fiecare nou guvern vine cu „prioritățile” sale, schimbă oamenii din funcții, rescrie strategii și abandonează proiecte aflate în derulare. În acest haos permanent, România pierde timp și resurse, iar investițiile majore – fie în infrastructură, fie în educație, fie în sănătate – rămân doar pe hârtie.

Este greu să clădești un stat funcțional atunci când la fiecare 12-18 luni totul trebuie luat de la capăt. Noi suntem, ca țară, mereu, de treizeci și niscaiva ani, cu geamantanul făcut, că nu știm dacă plecăm sau mai stăm, că nu știm dacă trebuie să modificăm trusoul de baie, dacă să luăm și patine de gheață sau dacă să ne luăm chiloți de tablă sau dacă. La noi e un DACĂ care ne-a ucis încet și noi, ăștia de stăm ca vaca la pulă, încă avem pantalonii pe vine și fustele ridicate.

Un al doilea efect este transformarea scenei politice într-un spectacol grotesc de alianțe conjuncturale. Partide care se insultă seara la televizor ajung a doua zi să guverneze împreună, pentru stabilitate. În realitate, aceste alianțe sunt făcute pentru împărțirea funcțiilor și a resurselor, nu pentru binele public. Electoratul asistă, dezamăgit, la acest teatru ieftin, dar nu mai are puterea de a sancționa, pentru că aproape toți actorii joacă aceeași piesă, sunt obișnuiți cu rolul și, privitorul, aproape că se identifică cu actorii și spune, săracii… au muncit să învețe asta.

Instabilitatea politică are și un preț economic. Investitorii străini privesc cu suspiciune o țară unde guvernele se schimbă înainte ca viziunea lor să prindă contur. Zice ăla, bă se potolesc?! Politicile fiscale sunt imprevizibile, măsurile de austeritate alternează cu promisiuni populiste, iar mediul privat se simte prins între incertitudine și haos legislativ. Rezultatul? România rămâne la coada Europei în multe domenii, deși are resurse și potențial. Stau investitori la poartă și se întreabă: intrăm, vrem, nu vrem?! Ce dracului fac ăștia?

Mai grav este efectul psihologic asupra cetățenilor. Oamenii au obosit de crize politice fabricate, de moțiuni de cenzură folosite ca arme electorale, de scandaluri interminabile. Această oboseală se traduce în absenteism, în lipsă de implicare civică și în emigrare. Milioane de români au ales să-și caute stabilitatea în altă parte, pentru că în propria țară au pierdut speranța. Stabilitate, da. O futem sau nu d-amiază. Avem ocarină sau caval?

În concluzie, instabilitatea politică din România nu mai este doar o problemă de guvernare, ci o boală cronică a democrației noastre. Atâta timp cât partidele vor continua să trateze guvernarea ca pe o pradă și nu ca pe o responsabilitate, criza va fi perpetuă. România are nevoie de instituții puternice, de reguli clare și de lideri care să gândească pe termen lung, nu de politicieni preocupați doar de supraviețuirea lor de la un scrutin la altul.

Plecarea lui Ilie Bolojan din fruntea guvernului ar fi un cutremur politic major, nu doar pentru echilibrul intern al cabinetului, ci și pentru întreaga arhitectură a administrației centrale. Spre deosebire de alți premieri trecuți prin Palatul Victoria, Bolojan s-a impus ca un lider pragmatic, cu o reputație de administrator riguros și cu rezultate concrete în administrația locală, lucru rar în politica românească. O eventuală demisie sau retragere a sa ar fi percepută de electorat drept un semn de instabilitate și ar submina încrederea în capacitatea statului de a continua reformele începute. Fapt care aduce iar România la instabilitate.

Argumentele pentru o eventuală plecare pot fi multiple, presiuni politice din interiorul coaliției, nemulțumiri ale unor grupuri de interese deranjate de stilul său autoritar, dar eficient, ori chiar tensiuni generate de măsurile de austeritate sau de reformele dure pe care le promovează. De asemenea, nu poate fi ignorat faptul că Bolojan a deranjat profund prin felul său de a tăia cheltuieli inutile și de a restructura instituții ancorate în inerție costisitoare și birocrație care boicotează viața înțelepților noștri numiți bătrâni. Acest stil de manager rece îi aduce respectul unei părți a populației, dar și o ostilitate feroce din partea celor care pierd privilegii. Scursorile se simt atacați. Trei oameni stau într-un birou și fac același lucru, despre asta vorbește Bolojan, instrumentul ocarină are mereu o orchestră, ca să o acompanieze, singură nu poate.

În cazul în care ar pleca, Bolojan, ar fi aproape imposibil de găsit o figură similară, cu experiența de primar de municipiu, ca Oradea, devenit oraș etalon, și președinte de consiliu județean, dublată de o capacitate reală de a implementa politici coerente, cu eficiență. România riscă, în acest scenariu, să revină la stilul prim-miniștrilor de compromis – figuri palide, menite să împace taberele din partid, dar incapabile să livreze rezultate. Într-un context economic fragil și cu presiuni externe considerabile, un astfel de pas înapoi ar fi dezastruos.

Mai mult, plecarea lui Bolojan ar crea un precedent periculos, oricine își asumă reforme reale și lovește în sistem, bolnav încă, riscă să fie sacrificat înainte ca aceste reforme să își arate roadele. Aceasta ar întări convingerea că România rămâne, încă, captivă unui cerc vicios al intereselor de grup, unde premierul nu este decât un executant temporar, incapabil să depășească voința celor din umbră. În acest sens, demisia sa ar fi mai mult decât un gest personal – ar fi un eșec al întregii societăți politice românești.

Totuși, există și posibilitatea ca plecarea lui Bolojan să fie interpretată ca o mișcare strategică, prin care el s-ar retrage temporar pentru a se repoziționa politic. Un lider cu imagine puternică și credibilitate ar putea reveni ulterior, într-o altă formulă, eventual la conducerea partidului sau chiar cu ambiții prezidențiale. Într-un asemenea scenariu, pierderea ar fi temporară pentru guvern, dar ar putea însemna câștiguri mai mari pentru cariera sa.

În concluzie, orice discuție despre plecarea lui Ilie Bolojan din funcția de prim-ministru nu este doar o speculație de presă, ci un semnal de alarmă asupra fragilității politicii românești. Într-o țară unde premierii au fost adesea pioni ai unor aranjamente de culise, Bolojan pare o excepție. Dacă și el ar fi forțat să plece, ar fi dovada clară că România încă nu este pregătită să lase meritocrația să guverneze peste interesele de clan.