Privat de libertate, nu condamnat la moarte

Monica Iacob Ritzi a devenit şi ea o prizonieră a sistemului, fiind aruncată într-o celulă alături de hoţi, tâlhari, violatori, criminali. Sistemul a decis că este vinovată de încălcarea regulilor acestei societăţi şi, prin urmare, trebuie privată de libertate. Sistemul este coordonat de oameni la fel de vinovaţi ca şi Ritzi. De fapt, fiecare om din ţara asta este vinovat de ceva: de nepăsare, de minciună, de intenţii rele faţă de semenii săi, de furt (dacă ai găsit un bănuţ pe stradă şi ai decis să ţi-l însuşeşti se numeşte furt), de perpetuarea şi alimentarea corupţiei, de laşitate, de lipsa unei educaţii corespunzătoare pentru copiii noştri, de lipsa banilor, de exodul României.

Dacă eşti unul dintre milioanele de anonimi care trec pe stradă cu capul plecat eşti vinovat de nepăsare faţă de tine şi faţă de cei care îşi pun speranţa în tine. Nu ai dreptul să nu-ţi pese. Dar să mă întorc la Monica Ritzi.

Da, sistemul a condamnat-o la închisoare cu executare. Conform legilor în vigoare din România Monica Iacob Ritzi este vinovată de ceva ce este prevăzut în textul de lege. Probabil, nu i-am citit dosarul şi nu am urmărit cazul îndeaproape, din acest motiv spun probabil.

Privarea de libertate are menirea să te reeduce, să te facă să înţelegi că în ţara asta sunt nişte reguli unanim acceptate care trebuie respectate de toată lumea. Numai că închisorile din România, chiar dacă unele dintre ele au termopane, cabinet medical, locuri de muncă, paturi din lemn şi saltele Relaxa, nu sunt altceva decât nişte lagăre de concentrare în care odată intrat eşti condamnat la uitare, îndobitocire şi chiar moarte.

Odată ajuns într-o închisoare, cu un mandat de executare definitiv, viaţa ta depinde strict de tine şi de hazard. Nimănui nu-i mai pasă de tine. Instantaneu te transformi într-o cifră importantă pentru bugetul ANP. În puşcării nu sunt încarceraţi oameni, ci creaturi care merită ucise, încetul cu încetul.

Oare chiar aşa să fie? Oare privarea de libertate înseamnă condamnarea la moarte? Hai să privim puţin situaţia României din perspectiva Constituţiei României.

Art. 22 – Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică

(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate.
(2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.
(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.

Atâta timp cât îi interzici unei persoane să aibă acces la un sistem medical menit să facă tot efortul pentru salvarea unei persoane de la moarte nu putem vorbi de integritate fizică şi psihică, textul legii devine astfel doar un simplu text, hilar uneori.

Dacă pedeapsa privării de libertate înseamnă nepăsare faţă de starea de sănătate a condamnatului punctul 2 menţionat mai sus devine şi el o mare glumă naţională. Atâta timp cât tu, ca Stat, priveşti nepăsător la sfârşitul unui om, fie el chiar şi condamnat, asta se numeşte tratament inuman şi mai mult decât degradant.

Ori atunci despre ce vorbim atunci când spunem că elaborăm legi în sprijinul cetăţenilor. Care cetăţeni? Doar cei liberi, necondamnaţi încă? Dar oare cei condamnaţi de ce au ajuns să fie condamnaţi? Nu cumva tu, Statul Român, eşti mai vinovat decât cei aruncaţi în închisorile morţii? Nu cumva din cauza celor aflaţi în fruntea statului cetăţenii acestei ţări recurg la fapte care încalcă legea? Nu cumva din cauza lipsei de educaţie, a sărăciei, a nepuţinţei de a răzbi, oamenii se omoară şi se tâlhăresc între ei, fură şi comit fapte de corupţie?

Revin la Ritzi. Da, femeia asta a făcut ceva ce intră sub incidenţa unor legi. Repet, probabil. Dar condamnarea şi încarcerarea nu trebuie să însemne moartea ei, pentru că atunci noi toţi, în frunte cu aleşii noştri, ne facem vinovaţi de crime împotriva propriilor noastre vieţi.

Sistemul românesc este incapabil să gestioneze situaţia infracţională din România. Şi, de fapt, cred că nici nu se doreşte o altă situaţie, pentru că cea existentă este pe placul tuturor. Mii de poliţişti trăiesc relativ bine urmărind şi depistând infractorii, mii de judecători trăiesc foarte bine condamnând pe cei prinşi de poliţişti, mii de avocaţi trăiesc relativ bine prefăcându-se că îi scapă pe infractori din mâinile judecătorilor, mii de gardieni de penitenciare au un loc sigur de muncă şi trăiesc fără grija zilei de mâine, prefăcându-se că acordă drepturi şi condiţii excelente celor care au trecut prin mâinile poliţiştilor, avocaţilor şi judecătorilor.

Monica Iacob Ritzi îşi linge rănile în închisoare. Ea ţipă după ajutor în stânga şi-n dreapta văzând pe zi ce trece că se îndreaptă nu spre reeducare, ci spre dizgraţie, îndobitocire şi poate chiar spre moarte. Ritzi cere din nou ajutorul lui Klaus Iohannis, sperând să fie graţiată. Sigur, o absolvire de pedeapsă este mai bună decât oricare altă măsură. Nu ştiu dacă Preşedintele ar trebui s-o graţieze pe Ritzi, însă ştiu că închisorile din România sunt locaţii unde omul mai are un singur drept, acela de a tăcea indiferent de ce se întâmplă în jurul său.

La fel ca mulţi alţi condamnaţi, Monica Iacob Ritzi este o victimă a sistemului, iar noi toţi stăm şi ne uităm apatici. Însă hazardul ar putea ca mâine să ne aducă în aceeaşi situaţie. Ştiu, toţi spunem „mie nu mi se poate întâmpla aşa ceva”.

Nu am încercat să-i ţin partea condamnatei Ritzi, am vrut doar să spun că şi Ritzi, la fel ca şi Oprescu, Ionescu, Vasile, sunt oameni, şi atâta timp cât nu avem legea condamnării la moarte în vigoare, aceşti oameni trebuie să aibă şanse egale la viaţă. Nu pe condamnaţi ar trebui să-i reeducăm mai întâi, ci pe noi, cei liberi. Sistemul trebuie schimbat mai înainte de orice. Privarea de libertate înseamnă lipsa dreptului de a te mişca liber printre oameni, nimic altceva. Dar nepăsarea faţă de om pluteşte peste tot în România, nu doar în închisorile încă comuniste, aşa că de ce ne mai mirăm.