Eu am fost Arthur, supranumit Ursul de Aur din munții Covasnei, România. M-am născut acum aproximativ 17 ani, alături de alți frățiori, care, cu timpul, unii au murit, alții s-au despărțit de mine și de mama și-au plecat să hălăduiască singuri prin pădurile frumoșilor munți din România mea.
M-am jucat cu mama mult timp, în voie, fericit, învățând primele lecții de viață, adăpostit în desișul verde al munților, departe de oameni și de civilizație. După ce m-am despărțit de mama, am înțeles că trebuie să mă fac mare și înțelept, dedicat unei vieți solitare, ca de mascul. Cu timpul am întâlnit ursoaice frumoase cu care am făcut mulți pui. Cu unii mă mai întâlneam, din când în când, pe alții nu i-am mai văzut niciodată, uitarea s-a așternut peste noi iar viitorul ne purta spre un final de viață necunoscut.
Cândva, după ce am crescut mare și la propriu și la figurat, niște oameni m-au descoperit și m-au onorat cu un nume demn de un rege al pădurilor, Arthur, Ursul de Aur. I-am păstrat ca prieteni și mi-am văzut mai departe, liniștit, de singurătatea mea. Eram fericit. Nu-mi lipsea nimic. Aveam hrană din belșug, vânătorii erau prietenoși, pădurarii îmi lăsau, din când în când, câte ceva de-ale gurii, necondiționat. Coabitam în pace cu toate viețuitoarele din jurul meu și dormeam noaptea ca un nobil al falnicilor munți din România. Dimineața îmi strigam viața și ea îmi răspundea negreșit, dornică din nou și din nou de mine.
Oamenii erau chiar fericiți că existam, motiv pentru care au început să mă urmărească, pașnic, și să se intereseze de starea și sănătatea mea. Dacă mă durea burta sau capul, dacă făceam guturai, dacă îmi provocam răni atunci când mă cățăram după mâncare pe stânci colțuroase și mai puțin prietenoase, eram pansat și îngrijit. Pofta mea de viață era insațiabilă. Totul decurgea într-o armonie perfectă. Sălbăticia mea se transformase în respect față de oameni, instinctele mele animalice se domesticiseră, în adâncul pădurilor îmi duceam anii și greutățile cu venerație față de natură și de semenii mei. Eram îndrăgit și asta mă făcea să mă simt fericit. Eram un rege iubit și adulat.
Până într-o zi când lucrurile au luat o întorsătură total neașteptată. Ajunsesem să trăiesc cu credința că toți oamenii sunt iubitori și că aceștia nu vor vrea niciodată să-mi facă vreun rău. Dar mă înșelasem. Atât de mult. Eram, da, puțin naiv. Nu luasem în considerare că așa cum printre rândurile semenilor mei există brute, suflete născute să ucidă doar din plăcere, așa există și printre oameni bipezi frustrați, care în copilărie n-au avut jucării și care, odată ajunși la maturitate se simt ca niște copii retardați și răsfățați, dornici să iasă în față chiar și cu prețul uciderii unor suflete puse fără absolut nici o șansă în bătaia puștilor lor scumpe și nemiloase. Așa am descoperit că există cabotini, mai ales printre oameni.
Într-o dimineață îmi vedeam liniștit de soarele călduț și de zmeura oferită din belșug de mama natură. Nu știam ce mă așteaptă. Nimeni și nimic nu-mi spunea că îmi trăiam ultimele clipe din viața mea. Tăcerea pădurii devenise parcă ciudată. Vântul nu mai sufla, copacii, prieteni vechi din copilărie, își înmărmuriseră crengile într-o liniște mormântală. Îmi molfăiam, râgâind din când în când, micul dejun. Simțeam din plin libertatea de a alege, de a culege ceea ce credeam că mi se cuvine doar mie. Fericirea și suflul vieții parcă îmi spuneau să rezist, să subzist cât mai pot. Nu mă gândeam la sfârșituri tragice, ci la o gură proaspătă de apă rece de izvor.
Am mâncat, m-am tăvălit, vreme de câteva minute, prin iarba umedă a dimineții și-am plecat, mai apoi, spre locul meu preferat cu apă proaspătă și rece de munte. Mergeam încet, agale, cărându-mi mândru kilogramele, iernile hibernate și cârca grea cu ani. Nimeni nu mă obliga să alerg. Doar eram un rege, nu-i așa? Nici desișul nu mai foșnea, nici razele soarelui nu se clinteau, nici gâzele, parcă, nu mai șușoteau. Cărarea mă împingea înainte, făcând în spatele meu zid de stâncă, îndemnându-mă, parcă, să nu-mi întorc privirea și să merg doar înainte.
Am crezut că e sărbătoare în pădure și că totul în jur se odihnea. Am văzut din mers o vulpe, mă privea îngrijorată și nu înțelegeam de ce. O scroafă și-a oprit turma pe marginea cărării și își îndemna puii din priviri să mă admire într-un fel mai ciudat ca niciodată, parcă îmi însoțeau pașii spre un eșafod pregătit special pentru mine. Mormăiam din când în când, fără să-mi pese de ceva, și pășeam maiestuos mai departe, dând din capul meu mare, dornic de gura proaspătă de apă. Îmi era din ce în ce mai sete. La un moment dat, am auzit în depărtare trosnituri de vreascuri. M-am oprit câteva clipe, crezând că trece prin preajmă vreo lupoaică rătăcită de haită. Am mai făcut câțiva pași și iar am auzit acel zgomot suspect de creangă uscată frântă sub talpa unei ființe străine aflată la pândă, parcă tot mai aproape de mine.
M-am oprit, am ascultat și privit atent, în față, în spate, împrejurul meu. Simțeam că ceva nu-i bine. Totuși, am decis să-mi continui drumul spre izvor. Încet, încet am început să aud susurul apei care curgea rece și lin printre frunze macerate și mușchi verde de piatră de munte. La câțiva pași de locul de unde izvora acea licoare limpede și dătătoare de viață m-am oprit din nou, încercând să mă asigur că nu există violență și primejdii prin preajmă.
Atunci s-a declanșat urgia, îmi priveam în față ultimele clipe din viață. Am auzit un șuierat scurt care s-a înfipt adânc în pieptul meu. Pădurea transmitea ecouri în toate direcțiile. Ochii mi s-au împăienjenit, respirația îmi era tot mai greoaie. Am urlat cât am putut de tare. M-am ridicat în două labe și m-am uitat la cer. Era senin și soarele mă mângâia cu căldură, cu pace pentru suflet. Mi s-au înmuiat picioarele și m-am prăvălit cu forță în frunzărișul uscat al pădurii. Simțeam că viața se scurge din mine aducându-mi omagii, iarba îmi șoptea, parcă – mergi în pace, rege drag, Arthur, Ursul de Aur. Am închis ochii, atunci am știut că voi muri. Prin minte mi se derulau cu repeziciune amintiri cu mama, cu frații mei, cu iernile reci de munte, cu ursoaicele pe care le-am iubit, cu puii mei, cu prietenii loiali din desișurile pădurilor prin care am trecut, coabitat, și existat până la acel moment. M-am resemnat și mi-am așteptat în tăcere sfârșitul. Cu ultima suflare, am mulțumit mamei naturi că mi-a dat viață și că a avut grijă de mine o vreme atât de îndelungată.
Rămâneți cu bine ființe, ierburi, vizuini, munți, copaci, ape dulci și reci, nopți cu lună plină, soare cald și primitor, viață și necontenite dorințe de ducă și de reîntoarceri la primăvară. Să trăiți în pace cu animalele pădurilor, oameni răi și buni. Al vostru, pe veci, Arthur, Regele vostru de Aur.
P.S. Testamentul marelui urs Arthur.
De ce vreți să mă omorâți? De ce m-ați împușcat? Eram nevinovat și inofensiv. Nu v-am făcut niciodată nici un rău. Vă vegheam nopțile și vă fericeam cu prezența mea în zilele toride de vară. V-a făcut plăcere să vă uitați la mine în timp ce îmi vărsam ultimele picături de sânge? Rănile v-au excitat atât de tare? Cu ce v-am greșit astfel încât să vă doriți să mă vedeți fără suflare întins pe jos în dormitorul unde vă bateți joc de trupurile voastre? Dacă într-o zi v-am ataca și noi și v-am sfârteca carnea de pe voi nelăsându-vă absolut nici o șansă de a mai trăi, a-ți spune că suntem fiare sălbatice, nu-i așa? Dar voi? Voi ce sunteți, cum sunteți? Am știut, cumva, că mă veți omorî, motiv pentru care am lăsat acest testament, în speranța că poate, după trecerea mea în neființă, o să înțelegeți că voi, oamenii, și noi, animalele, putem coabita în pace mii de ani de acum încolo, cu condiția ca voi să nu mai ucideți din plăcere. Nu vă urăsc, dimpotrivă, de aici, din ceruri, vă voi privi și vă voi veghea ca să vă fie bine, să fiți fericiți și să nu mai vărsați sânge-n cuțite și-n gloanțe ucigătoare de oțel. Să că n-am fost sacrificat în zadar. Arthur.
Păcat. Păcat că știm să iubim natura și animalele când e prea târziu