Cu sughițuri intempestive mă tot uit. Și-l tot întârzii. Elogiez și tot repet. Și dialogurile au devenit filosofie. Regia nu mă mai ajută, dar măcar mă ține treaz. Da, cumva, te transformă atunci când o trăiești. Și, nu, prietene filosof, nu te autodepășești mereu.
Și elogiile la adresa unor anumite valori nu te cresc. Am căutat și imperfecțiunea iubirii. Ai văzut vreodată o lebădă? Când dispare dorința de nemurire înseamnă că a dispărut și Platon, adică iubirea. Cum să aduci elogii iubirii atâta timp cât te uiti la ea cu dispreț?
Când te gândești la iubire înseamnă că te gândești, dracului, la perpetuare. Și nu mă refer aici strict la oameni. Iubitul nu înseamnă oameni. Da, mă uit la un film de câteva zile. Asta înseamnă să-ți dorești.
Să iubești înseamnă filosofie. Când iubirea înseamnă doar facebook, cumva ai pierdut lupta cu viața. Când viața începe să se contopească cu moartea, înseamnă că ai pierdut cursa cu filosofii. Iar filosofii…
Poți să vorbești dincolo de dorința trupească? Nu poți, pentru că iubire înseamnă nemurire, înseamnă frumos, curaj și dorință.
Da, la începuturi eram unici. Singuri. Și ne tot căutam. Și când ne găseam ne păstram. Și acum ne tot căutăm…
Da, de câteva zile mă uit la filmul ăsta. Hai, acum vreau să văd și sfârșitul. Nu pot. Voiam doar pâine și salată. Dar azi? Se pare că ăsta e filmul vieții mele.
Cică nu subestima puterea legăturilor interumane. Serios??? Nu te poți intersecta cu sufletul tău pereche și apoi să pleci, pur și simplu. Numai iubirea te poate ajuta să accezi la ideea de frumos. Iar frumosul nu se vede tot timpul. Iar noi l-am trăit pe frumos.
Chiar l-am trăit. Și mă bucur că ăsta a fost ultimul meu film, pe care m-am străduit să-l tot văd, să-l tot termin, de câteva zile. Ultima pe pământ, de filmul ăsta e vorba. Asta a fost tot.
Ce mai poţi să spui?