11 dec. 2021
  |   Nu sunt Comentarii

Și vorba-n dungă mi-ați luat-o, nici nebunii nu mai sunt nebuni, îmi cresc ierni pe toți frații și pe mame îmi tot cresc ierni

Io-mi mut și creștinele de-acasă, singurele cretine, unicele, mușcatele, două, uitatele, nemișcatele, crescute și ele într-o mare dungă. Dar vorba-n dungă încă o mai vreau, pe aia nu mi-o iei, că te bat. Io-mi mut și ștaiful și iertările și tot ce vrei, dacă vrei. Grumazul încă nu s-a defectat, pe ăla încă nu mi-l plec, mă fac cu tot ce-ți pică ție bine, că nu-s festin, că festinul mi-o murit, io-s umil. Că mi s-a acrit de atâta frac și de atâtea îndoieli și lorelai scârbite.

Mnezeule, zic și io, ca prostul, un prost cu capul tot plecat, leruind, doar ridică-te și arată-ți niscaiva chipul și lasă-mi dunga în picioare. Nu moare nimeni fără socoteli, ai spus, și o tot spui, și surzi și proști tot suntem și rămânem și ne faci și că o să fie și-o să știe și că să tot vrei să te-auzim. Și curca-n lemne nu mai latră, maiestuoși te tot vrem, ascultători, cu râvne multe, cu redute rupte, ne tot uităm în zări, să te zărim, ne privim fără să ne vedem, ne ascultăm surzi cu iască stinsă și colindătorii muribunzi.

Tu la ce film te uiți, doamne? Mai ești? Tu te mai și deștepți când ne vrei? Întrebările au devenit prea mute, ursuze, strâmbe, stau scălămbăite, obosesc ascunse pe la colțuri, ba ascuțite, ba aplecate, ba neauzite, ba aruncate la-ntâmplare, strâmte, asmuțite alteori, iertătoare, mincinoase.

Și copiii, brusc și dintr-o dată, nu mai sunt copii, cresc invers și fără un mereu, crește scârba odioasă ca o floare de istorie proastă. Iertarea e doar ură, nu ne mai auzim de-amiază și nici muta nu mai e mută.

Chiar și focul, brusc, parcă prea arde. Ne gunoim și parcă și somnul nu ne mai e somn. Murirăm toți, cândva, în straie de sărbătoare, maiestuoși, cu un Ion, Vasile și cu-n Gheorghe, aruncați, învăluiți, crescuți ascultători într-o țară în care și vaca râde ca proasta la barieră.

Îmi doare inima și ulii și tot ce mai aveam cândva și viu. Îmi mai creșteam salcâmii și cireșul aruncat prea cumva și aiurea chiar. Mulțumeam, sfios, istoriei, iar voi mă clinteați, șovăielnic, încercând printre ferestre aburinde, cu lumină și alb-negru să mă vreți cumva și viu. Mă clinteam. Vorba ăluia, prea degeaba, prea ne suntem. Mi-am citit ca prostul și vioara și arcușul, tot, prea dintr-o dată. Și parcă prea încet și dintr-o dată ne uităm, când ne uităm, prea șovăielnic, scâncind, crescând dintr-o iertare, crescând mușcate în grădina lui, imaginară, stând doar în picioare.

Ispita de a-nchide poarta nu e-n mâinile întinse, ude, transpirate. Și deșteptarea se făcuse nopțile uitate. Și muzica mamei a tăcut. Mi-a spus prieten că nu sunt ce am fost, că să mă culc, că focul oricum o să ardă mereu cum o tot ars. Au murit și meterezele pe care le-aveam, le prea știam, le construiam, cândva, învăluind anotimpuri mult prea ude, prea triumfal. Prea epocal. Ne mai vedem când ne-ntâlnim.

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.