Spitalul nu-i ACASĂ

Pe vremea când eram copil şi mă mai îmbolnăveam de roşu în gât mama mă învelea în cearşeafuri îmbibate-n oţet şi îmi făcea frecţie cu Carmol. Mă simţeam îngrijit, cocoloşit uneori, aveam mereu senzaţia că, da, eram acasă. Câteodată eram ţintuit la pat şi trei zile, mă răceam, nu glumeam ca acuma. O gripă de pe vremea aceea se lăsa cu frisoane, delir şi punga plină de penicilină de un milion. Citeam când îmi mai reveneam şi mă simţeam ocrotit, ca ACASĂ.

Astăzi dacă te îmbolnăveşti şi trebuie să stai în spital câteva zile, cum te simţi, ca acasă? Te-ai simţit vreodată în spital ca ACASĂ? Eu nu. Pe patul de spital întotdeauna m-am simţit ca pe front, ca la infirmeria din armată. Nimic nu-mi inspiră căldura şi confortul casei, deşi cred că acest lucru ar trebui să se întâmple, pentru că nu este nimic anormal în asta.

Mă mai uit la emisiuni tv în care sunt prezentaţi medici, oameni de gardă, pacienţi din spitale universitare din diferite ţări. De fiecare dată observ grija, naturaleţea, obsesia pentru perfecţiune. Ştiu, în România, la spital nu-i ACASĂ. Dar este posibil să fie vreodată? N-ar fi grozav să spui am stat în spital câteva zile şi m-am simţit ca acasă? N-am auzit încă nici un medic să-i spună pacientului „simte-te ca acasă”, nici măcar în glumă.