27 oct. 2015
  |   2 Comentarii

Tomberonul mă-tii!

N-am putut să mă abţin şi-am făcut-o din nou, m-am luat de unul că şi-o făcut din trotuar tomberon personal. Duminică a fost cald şi bine. Aşa că mi-am luat patrupedul, camera foto şi-am ieşit la plimbare prin oraş. Din când în când plimb câinele prin tot oraşul pentru a-l obişnui cu locurile şi cu mirosurile, experienţe care ajută în cazul în care îl pierd sau se rătăceşte. În acest fel câinele recunoaşte locuri, străzi şi în plus este obişnuit cu oamenii şi cu maşinile, vorbim de socializare. Dar nu despre câini vreau să scriu aici.

Deci, mă plimbam, mai fotografiam şi prin unele locuri mă lăsam furat de întâmplări petrecute în trecut. Mă simţeam chiar binedispus, chiar dacă noaptea trecută am dormit mai prost. La un moment dat observ un tip la vreo 35 de ani, pe celălalt trotuar, care se opreşte, lasă plasa jos, scoate o sticlă de apă minerală şi după ce bea tot conţinutul aruncă în scârbă sticla direct pe marginea trotuarului, în iarbă.

Instantaneu am simţit că-mi creşte tensiunea şi mă trezesc spunându-i individului: ăla-i coşul tău de gunoi?

  • Păi nu că aici chiar îi o groapă… Zice boul pământului, indignat oarecum de băgarea mea în seamă cu el.
  • Şi ăla-i coşul tău de gunoi, repet eu, cu o voce puţin mai ridicată?

Tipul se enervează de-a dreptul şi-mi aruncă în faţă fără să se mişte de pe trotuar: Da’ ce mă, eşti şmecher că ai câine?

  • Bă tu eşti chiar prost? Nu sunt şmecher că am câine, dacă vrei las câinele aici şi vin eu la tine să mă baţi.

Cezar trepida, mai ales că ăla începuse să zbiere la mine în toată regula. Totuşi nu s-a mişcat din acel loc, mărimea şi privirea fixă a ciobănescului meu probabil îl intimida. I-am mai spus două chestii faine şi-am plecat mai departe, lăsând cârpa aia ordinară să vorbească mai departe de una singură.

Ce mai indignat cel mai tare? Atitudinea lui, scârba cu care a aruncat sticla pe jos. Probabil că un gest mai discret nu m-ar fi enervat atât de tare.

Dar nu atitudinea acelui individ m-a mirat la maxim. În timp ce stăteam pe loc şi schimbam replici cu ăla, pe acelaşi trotuar pe care se afla el trece un om de circa 55 de ani care se uita mirat la mine (nu la el, atenţie), faţa şi privirea îmi spuneau că este stupefiat de faptul că eu, un tip oarecare, am avut curajul să iau atitudine faţă de cei care îşi aruncă căcatul pe străzi, la întâmplare. Da, primul era nervos că am avut curajul să mă iau de el şi el nu putea să mă bată din cauză că lângă mine se afla un zdrahon de câine, iar al doilea era foarte mirat că am avut tupeul să-l întreb pe primul dacă trotuarul este tomberonul mă-sii.

Asta-i lumea, ăştia suntem noi, aşa ne respectăm noi unii pe alţii. M-am tot întrebat mai apoi dacă nu cumva trebuia să tac şi să nu bag în seamă un tâmpit şi-un prost crescut. Tu ce părere ai?

2 Răspunsuri la Tomberonul mă-tii!

  • Kmi spune:

    Nu, nu trebuie sa taci!
    „Vrem o tara ca afara!”, vorba cântecului … dar daca ar veni cineva sa ne-o ofere pe tava. Românul inca intoarce capul atunci când cineva arunca o hartie sau un alt gunoi pe jos, sau când este scrijelita sau sparta o banca , exemplele pot continua la nesfârsit, din teama pentru siguranta sa. Ce-ar fi fost daca acel barbat de aproximativ 55 de ani ar fi luat atitudine si s-ar fi aliat cu tine? Atunci cu siguranta „boul pamântului” ar fi adunat gunoiul de pe toata strada nu doar acel amarât de pet. Ne lipseste curajul de a lua atitudine, stam cuminti in puful nostru, ca e mai comod si ne uitam mirati la cei care au curaj! Mai trebuie sa treaca multi-multi ani si poate copii copiilor nostri vor avea ceea ce noi ne dorim – normalul normal. Si poate vor avea daca vom sti sa-i educam corespunzator.

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.