Eu și Cezar. Cumva. Nici urmă de militar. Nu râde. Abecista, cu tatuajul ei pe care nu-l înțeleg, dar îl respect. Haine ude pe mine. De la ultimul îmbrăcat. Toți, adică nimeni, ignorând până și apa de pe asfalt. 2020. Eu nu mai sunt oaie, ei în sfârșit au aflat că sunt lup. Mă strecor spre ea și ea mă întreabă de vârsta lui Cezar. De abecistă vorbesc. Pe care o și respect. Mă înclin în fața ei.
Răspund. Grav. Ca să par bărbat. Liniște. Tatuajul ei e tot acolo. E bine. Nu m-am deșănțat prea tare. Sunt pe trend.
Da. Ceasul de pe perete. Se aude. Înseamnă că încă aud. Mișto. Încă aud. Ticăie și eu încă aud. E 3 și 44. Toată lumea, cel puțin, doarme. Sper. Măcar e bine.
Nu mi-am transformat blogul în armă politică, dar în armă care cumva ne ajută, sunt dispus să-l transform. Eu.
Ce mai poţi să spui?