Vorbe din prosopul tău cu sânge și din nopțile de după (1)

Mă întreb dacă și eu o să reușesc să fac ce ai făcut tu. Ai lăsat în urma ta o forță nevăzută capabilă să topească și cele mai înghețate suflete. Mi-au rămas, Cezare, nopți pe coclauri cu tine nefumate. Stele neprivite, dimineți obosite, cafele nebăute, cu tine cucăind sau trepidând. Ce să fac cu ele? Nici luna nu mai vrea să fie plină, că pe mine n-ai vrut să mă înveți să latru. O să vină iarăși iarna și zăpada o să-mi pară inutilă, netăvălită de tine, prea proaspătă, fără labe de erou scăpat din lesă. O să-mi cucăi singur capul după frigul iernii și-o să-mi bântui singur ființa prin casă.

După ce voi veni și eu la tine ce-o să spună lumea? Că am fost cândva cu tine sau că tu ai fost cândva cu mine? Voi conta, oare, și eu ca tine sau voi bântui prin minți și gânduri, amintiri, doar ca un el care ți-a fost cândva un eu? Cine-o să știe? Tu? Eu? Cine-o gândi cumva așa sau altfel?

Am observat, noaptea, bântuind prin căși, că la colțul străzii încă mai apar, săracii, lunaticii flămânzi, patrupezi ca tine, care parcă îți caută și acum urmele printre ierburi ostenite și prea mirosite de tine, cândva, cu migală și mândrie de oștean loial. Povestea-i încă grea, sfârșitu-i undeva printre spusele neștiute, între ai fost sau încă o să te mai știu. Și ei, nenăscuții prea mult așteptați sunt derutați. Și ploaia parcă curge altfel. Și fricoșii serilor prea ignorați de tine parcă s-au mai liniștit. Și Bobiță a scroafei parcă-i mai tăcut de-o vreme încoace. Și baba instalator s-a potolit, nu mai plânge că inspiri aerul ei zbârcit și inutil.

Toamna a năvălit peste mine și m-a găsit vorbind cu prosopul tău, cu ultima rămășiță din tine. Mi-au spus, cumva, și ulii de la Fundătură, că timpul s-a oprit în loc pe palma mnezăului și că s-au mai potolit puțin, din zborul lor aiurit, cu toții, aflând că n-o să-i mai deranjezi nicicând, cândva, cumva, definitiv.

Departe de casa mamei nu ești, două azvârlituri. Ai iubit-o, după ce a plecat, ai dormit în pat la ea, ai păzit-o când nu eram, te-am lăsat, să-i mai spui, din când în când câte ceva. Zic și io.

Cheia de la ușă îi tot acolo. Nu, n-am luat-o razna. Nici din casă n-am prea ieșit. Dar nici prea multe n-am făcut. Am tot așteptat să văd dacă e definitivă lipsa ta sau dacă nu cumva te-ai rătăcit iar pe la vreo nu știu care mândră de-a ta.

O să-ncerc să-ți scriu mai des, mai cu altă abordare. Ți-ai uitat respirația prin dormitor, am uitat să-ți spun, dar nu-i bai, o păstrez cu grijă și în siguranță. Și sforăitul tău de zăpăcit îi tot prin dormitor, bântuie, noaptea, uneori, de nebun, dar nu mai arunc cu perna, din respect. Oricum n-a mai sforăit nimeni de la tine încoace.

Înainte să te las să te odihnești mai departe vreau să-ți spun că nopțile nu-s prea prietenoase de când te-ai mutat. Să faci ceva, să vorbești, pe acolo, cu cineva, să modifice programul de veghe. Mâncarea ta am dat-o la săraci. Și Aki a lui Diana se joacă de ceva timp cu jucăria ta preferată, doarme, chiar, cu ea. Prosopul tău cu tine este la fel și așa o să rămână, cu mine, mereu cu tu și ce ai fost. Să dormi bine. Te îmbrățișez, eroul meu.