Vorbe din prosopul tău cu sânge și din nopțile de după (7)

Din respect pentru viață, încerc, cumva, să renunț la doliu. Prea mă zdruncină. Prea mă obosește. Îți plâng. Te plâng, încă, te voi plânge mult, Cezare, cu poticneli, cu mulți proști crescuți pe gârlă. Atât de dor îmi este să te văd cum te întreci, cum simți că încă respiri dimineți d-ale noastre, friguroase, uneori. Atât de multe au fost, atât de multe le-am trecut.

Poate era mai bine să plec eu mai întâi. Nu fumam atâtea țigări. Nu trebuia să explic atât de mult. Așa, văd încă oameni, aud, cum că au împușcat, făcut, crezând că-s vânători de seamă.

Îmi aduc și-acum aminte cum te codeai să urci un prag la o mașină. Stăteam la poarta unui sfânt, așa considerat de toți, stătea cu ploaie și cu vânt și lumea zicea că suntem nebuni, ca la o ananghie cu mulți ciucuri.

Nu știu azi cum să mă-mpart și să mă despart. Mi-e greu, mi-e frică și mi-e frig. N-am culori să desenez ce simt, ai plecat cu trusa, cu penel, cu tot, cresc oameni pe aici, doar în alb și negru.

N-am apucat să vorbesc cu nimeni. Singur tot vorbesc. Toți ie triști, plecați, cumva, îmi trosnește seara chinul, am vrut o buhă, de ziua mea, am dat față cu destinul, că nimeni nu avea o buhă. Toți stau crunți, cu fața la perete, toți ie împotriva altuia.

Merg și berze să mai ducă retardați, mamele cu țâțe-ntinse stau cu burta pregătită, așteptând. Și-s prea mulți bărbați pizdificați care se izgonesc prin țări. Se v-a fute lumea toată, încet, agale, cu definitiv. Stă și locul tău acolo, uneori prea nemișcat. Am aprins lumina, laolaltă stă și-o minge, enervantă-ți mai era.
Prea multă liniște, Cezare, prea multe paturi goale. Au tăcut și bufnițe, îți mai caut încă labe pe asfalt.

N-am crezut, când te-am întâlnit, că o să doară așa. Eram naiv, probabil, cretin, dement, poate chiar și egoist. Te-am adus la mine dintr-un moft și-ai plecat lăsând șuvoaie de lacrimi. Unde-am fost, câți am fost și de ce doare că ne-am fost? Câtă trudă și șuvoaie să-mi mai fie?

Nu știu ce să-ți iubesc mai mult, clipa aia când m-ai privit în ochi plecând, groapa rece în care nu te mai simți, sufletul care mă bântuie în nopți cu lună, ploi, tunete și fulgere, momentele în care ne simțeai fericiți, durerile pe care nu am reușit să le iau din tine? Mă macină, mă storc, nu pot să dorm așa, ca și cum.

Stă și patul mamei singur. Și el. Prosopul tău păzește aparatul foto. Mi-e dor de privirea ta prea tâmpă, cu multe, prea multe, înțelesuri. Și noaptea, când mai crezi că stai prin preajmă, poate-mi zici ceva, în sanscrita ta, dacă se poate.