Vorbe din prosopul tău cu sânge și din nopțile de după (7)

te tot plâng, unii, falsând, unul pe care să-l simt că empatizează, să simt că simt, aproape nimic, citeam amândoi, desigur, printre rânduri, îi simțeam, poate unul, poate doi, trei, zic
azi mi-a fost foarte greu
nu știu ce-ai făcut, prietene, dar m-ai lăsat cu noaptea și cu ploaia, parcă prea brusc, prea cu toți și mai ales cu mine, așa, crezând că io am fost tare, că sunt, ca atunci când erai preocupat cu întrebările tale mute, la care ți-am tot răspuns, cu grijă, mereu, în fel și chip
îmi este teamă să tot dorm, de când te-am văzut cum ai adormit, când inima-ți ostenită sa oprit, cu urletele-mi încrâncenate pe lângă tine, pe care nu le puteam opri, nicicum, încleștat în realitatea care brusc dispăruse, hilizându-se
azi a fost, cică, sărbătoare, Nicolae, unii erau morți, alții se adăposteau de ploaie, mierlele tale cântau prin tufe, nestingherite de mirositul tău vehement
ne zbenguiam amândoi, zăpăcitule, pe șase decembrie, îți aduci aminte?
ultima dată nu a nins, dar murise de ceva timp și mama, eram înmormântați amândoi
pribegeam, hăbăuci, amândoi, care pe unde putea, tu pe ascuns, pe patul ei, până te-am prins și te-am lăsat, cu întrebări și răspunsuri aruncate anapoda
cred că m-am născut, Cezare, cu o imprimantă, defectă, în loc de creier, care tot imprimă, același și același ordin
poate sunt defect sau poate nu-s de pe aici sau că îmbătrânim, io, și tu
tu ai reușit să coabitezi cu mine, poate că te-ai dus cu secret cu tot
ne vedem de ziua ta, acasă la tine, să nu pleci, lasă fetele în pace
poate o să aduc o broască țestoasă acasă, să nu te superi, promit că nu o pun să stea în locu tău, dar m-am săturat să-mi moară toți înainte mea, o las moștenire Cezarei, dacă o aduc.