55 de ani, o vârstă care nu mai cere voie

Am împlinit 55 de ani. Probabil și 9 luni și ceva cât am fost un ceva în mama mea. Nu e o cifră rotundă, nu e una festivă în sensul clasic, dar e o bornă. Una care nu se mai poate ocoli cu glume, nici îndulci cu iluzii. 55 de ani nu mai sunt ”aproape 50” și nici ”încă tânăr”. Sunt exact ce sunt, o vârstă la care viața nu te mai întreabă nimic, ci te privește drept în ochi și așteaptă să vezi dacă mai ai curaj.

La 55 de ani nu mai trăiești din promisiuni. Trăiești din bilanțuri. Din ce ai fost, din ce ai devenit și, mai ales, din ce ai refuzat să fii. Nu ești bătrân, dar te îndrepți înspre zona în care nu te simți tânăr.

Am strâns în acești ani lucruri care nu se văd în fotografii, dezamăgiri care au lăsat urme fine, profunde, pierderi care nu mai dor, dar apasă, bucurii mici sau mari care m-au ținut întreg când totul părea să se destrame. Am învățat că nu toate luptele merită duse și că nu toate tăcerile sunt lașitate. Unele sunt forme superioare de inteligență emoțională.

55 de ani înseamnă să știi exact cine ești și să nu mai simți nevoia să demonstrezi nimănui ceva. Să nu mai alergi după aplauze, ci după liniște. Să nu mai confunzi agitația cu sensul și succesul cu împlinirea. Înseamnă să alegi mai rar, dar mai limpede. Să spui NU fără explicații și DA fără teamă.

Corpul începe să negocieze mai dur. Nu te mai iartă pentru nopțile pierdute, pentru excesele gratuite, pentru amânările constante. Dar mintea, dacă ai avut grijă de ea, începe să funcționeze mai clar ca oricând. La 55 de ani vezi tiparele, recunoști oamenii din primele fraze și nu mai cazi în capcane vechi cu ambalaj nou.

E o vârstă a memoriei selectate. Nu mai cari tot trecutul după tine. Păstrezi ce te-a format, arunci ce te-a otrăvit. La 55 de ani nu mai ești suma tuturor întâmplărilor tale, ci esența lor.

Și, poate cel mai important, la 55 de ani înveți că timpul nu mai e o resursă infinită. Tocmai de aceea devine mai prețios. Îl oferi doar cui merită. Îl cheltui doar pe lucruri care au sens. Îl trăiești, nu îl irosești.

Nu e o vârstă a regretelor, ci a asumărilor. A adevărului spus fără tremur. A singurătății alese, nu suportate. A prieteniilor puține, dar solide. A iubirilor care nu mai ard haotic, ci încălzesc constant.

55 de ani nu sunt un capăt de drum. Sunt o porțiune de drum pe care mergi fără grabă, dar cu privirea sus. Știind exact unde nu mai vrei să ajungi – și asta, uneori, e cea mai mare formă de libertate.

La mulți ani mie.
Nu pentru ce am pierdut.
Ci pentru ce am rămas.