Când prietenia doare mai tare decât tăcerea, că o să doară tare ie vorbărie

Există dezamăgiri care nu țipă, nu fac zgomot și nu cer explicații. Azi, m-am împiedecat de niște căcaturi de betoane și aproape că m-am prăvălit. Un imbecil, pe care-l consideram prieten bun, pe care l-am pus la masa mea de seară, l-am culcat în paturile mele, în așternuturile mele, când la dat nevasta (iubi) afară, pentru că își petrecuse nopți cu alții, nu cu ea, la băute, stătea și își aprindea țigara, aia de săraki, cu 5000 lei pensie, se uita uimit la mine cum mă ridicam dintre betoane, și-și aprindea un Marble de zile mari. Pensionar, cu trudă, știe tot, știe și că orzul nu-i secară. Deștept.

Doar se așază, grele, în suflet, ca o ploaie măruntă ce nu mai trece. Așa e dezamăgirea ofertită de un presupus prieten. Nu vine dintr-o lovitură mare, ci dintr-o sumă de gesturi mici, din absențe, din promisiuni uitate și dintr-o tăcere care spune mai mult decât orice ceartă. Prietene, fost, m-ai dezamăgit. TARE. Deci, dacă eu mă prăbușesc tu îți aprinzi o țigară? Bine, prietene, omule, pe care eu personal te voi respecta indiferent de situația în care te afli.

Prietenia se trăiește, chiar și atunci când nu aduce vreun câștig.

Ajungi, cu timpul, să înțelegi că nu toți cei care merg cu tine pe drumul tău, un drum ales de tine, îți sunt prieteni. Unii sunt doar tovarăși de etapă, de sezon, de bucată de drum. Se opresc când li se termină interesul sau când li se pare drumul prea anevoios. Iar tu rămâi cu lecția, nu toți merită să-ți știe slăbiciunile, că pe drum ai slăbiciuni, nu toți pot duce greutatea încrederii tale.

Dezamăgirea care vine de la un prieten nu te face mai rece, ci mai atent, doare foarte tare, cel mai tare. Nu te învață să urăști, ci să alegi. Mai atent. Să nu mai dai totul din prima, să nu mai confunzi vorba bună cu caracterul și promisiunea cu fapta.

Și poate cel mai dureros adevăr este acesta, uneori pierzi un prieten, dar câștigi o liniște, acea liniște pe care ți-o desăvârșești singur, cu tare numărate. O pace amară, acolo ajungi, e drept, dar necesară. Pentru că e mai bine să mergi singur decât însoțit de cineva care, la nevoie, dispare, fuge de lângă ceilalți care suferă. Falsul prieteniei cade exact când cazi, chiar și peste o piatră.

Prietenia nu se măsoară în ani, sau secunde, ci în momentele în care cineva rămâne, mai ales atent. Restul sunt amintiri. Unele frumoase. Altele, lecții.