În România, există două lucruri care nu mor niciodată, speranța și pensia specială. Prima se amână. A doua se indexează. Iar între ele, ca un arbitru solemn, stă Curtea Constituțională a României – instituția care a perfecționat arta rară a pronunțării, după o nouă amânare.
România anunță reformă. Că Bolojan. Bruxelles-ul aplaudă precaut. N-are palme în totalitate. Politicienii își pun costumul de justițiari fiscali și promit echitate. Se bagă la greu hauriștii, că ie în hop(poziție). Se scriu legi, se votează, se transmit live-uri dramatice. Apoi legea ajunge la CCR. Ședință. Analiză. Gravitate. Și verdictul suprem, hamânăm pronunțarea. Nu pentru că nu s-ar putea decide. Ci pentru că, în această țară, amânarea este forma superioară de stabilitate. Dacă nu decizi, nu greșești. Dacă nu schimbi, nu deranjezi.
În timp ce milioane de români calculează fiecare leu, există o specie rară de pensie care nu depinde atât de cotizație, cât de poziție. Nu e magie. E REGIM SPECIAL. Al pacifiștilor care au grad și înghit spermă productivă dar care nu produce.
Un profesor iese la pensie și primește o sumă modestă. Un magistrat iese la pensie și primește o sumă care face excel-ul să transpire. Statul explică, independența justiției trebuie protejată. Contribuabilul care finanțează justiția întreabă, dar independența frigiderului meu?! CCR răspunde cu un limbaj impecabil juridic, din care cetățeanul înțelege doar atât, nu se poate. Deci, la tine SE POATE orice, la mine nu, eu îți dau bani, la mine NU SE POATE. Morții mă-tii!
Cuvântul magic este drept câștigat. O formulă aproape mitologică. Dacă ai apucat să ieși la pensie într-o anumită formulă, acel drept devine sfânt. Intangibil. Sacru. Dacă statul a greșit când ți-a promis o pensie uriașă, nesimțită, statul trebuie să trăiască cu greșeala. Și noi cu el. a MURIT rOMA, Să procedăm la fel.
Este ca și cum ai construi o casă strâmbă, apoi ai descoperi că nu mai ai voie să o îndrepți, pentru că cineva deja locuiește în ea.
Să nu fim ipocriți. Pensiile speciale nu au fost create de CCR. Ele au fost votate cu entuziasm parlamentar, ani la rând. Fiecare partid a pus câte o cărămidă la templul privilegiilor. Când bugetul a început să scârțâie, aceeași clasă politică a descoperit brusc echitatea socială.
Trebuie reformă! Trebuie tăieri! Ți-au plafonat salariile la 2018. Trebuie corectare! Ți-au plafonat salariile la 2019. CCR, însă, a ridicat sprânceana constituțională, trebuie respectată Constituția. Noi suntem sfinții țării, noi constitualizăm. Voi, ie mizerie. Nu dăm doi bani pe voi. Și din acel moment, mingea s-a blocat între populism și principii.
În România, amânarea nu este slăbiciune. Este doctrină. Se amână pentru clarificările pulii. Se amână pentru consens. Se amână pentru analiză suplimentară. Se amână pentru că se poate. Se amână pentru că d-aia. Fiecare termen nou stabilit este ca o sărbătoare discretă pentru sistem. Timpul trece, presiunea publică se diluează, iar status quo-ul respiră ușurat. Între timp, deficitul bugetar nu amână nimic. El vine lunar, punctual, ca rata la bancă. Pensia vine, încă un Dubai și-o Alaskă.
Să facem un exercițiu simplu:
– Un pensionar obișnuit: 2.000–3.000 lei.
– O pensie specială: de zece ori mai mult.
Ni se spune că nu trebuie să comparăm. Că sunt regimuri diferite. Că sunt responsabilități diferite. Dar comparația se face singură. În supermarket. La farmacie. La factura de gaz.
Satira cere să arătăm cu degetul. Realitatea e mai complexă. Curtea Constituțională a României nu inventează legi. Ea le interpretează. Dacă Parlamentul creează privilegii generoase, CCR le protejează în limitele Constituției. Problema este că sistemul juridic românesc a fost construit astfel încât corectarea exceselor devine aproape imposibilă fără o reformă profundă. Iar reformele profunde nu sunt populare. Ele cer curaj, claritate și consecvență. Trei lucruri rare în politica noastră. În fiecare an, ni se promite că de data asta reforma va trece. În fiecare an, CCR deliberează. În fiecare an, România așteaptă.
Și poate că acesta este adevărul cel mai amar, nu că CCR face mișto de România, ci că România face mișto de ea însăși de zeci de ani, adoptând legi generoase fără acoperire și încercând apoi să le corecteze prin improvizație.
Pensiile speciale nu sunt doar o problemă financiară. Sunt un simptom, al unui stat care promite mai mult decât poate susține și corectează mai târziu decât ar trebui. Iar până la următoarea pronunțare, să ne pregătim pentru formula devenită clasică, se amână. Pentru că în Republica Amânării, nimic nu e mai stabil decât temporarul.
Popa din sat este sfânt? Cum îți dai seama? Ce-i special la un judecător CCR, că tot pe colon îi vine căcatul?! Cred că pute mai tare dupe el decât dupe un țăran care bagă ciorbă de cartofi.
Ce mai poţi să spui?