După nește decenii în care incompetența, nepotismul și scârbavnicul oportunism au părut a fi criterii de bază pentru numirea unor miniștrii culeși în funcție de numărul de afișe lipite și de numărul de cururi pupate, România traversează, în sfârșit, o perioadă de schimbare reală.
Într-un context european marcat de instabilitate și de neîncredere în clasa politică, la București începe să se contureze o nouă generație de lideri care dau impresia (monumental) că știu ce fac. Miniștri care vorbesc cu argumente, care citesc dosarele înainte de ședințele de guvern, care nu se tem să-și asume decizii și care privesc mai departe de propriul interes, versiune rară în istoria României.
Această transformare, timidă, dar vizibilă, pare să marcheze un punct de cotitură în istoria politică postdecembristă. Pare, sper să nu doară pară (mălăiață), sper să fie și măr.
Multă vreme, prea multă, România a fost prizoniera unei clase politice formate pe modelul „cine te-a pus acolo?”. Miniștrii nu au fost promovați pentru competență, ci pentru loialitate, și pentru consecvența nocivă decisivă pentru orice însemna public și bine pentru țara pentru care au ales să slujească. În schimbul sprijinului politic, partidele primeau contracte, sinecuri, tăcere și subordonare.
Partide, făcute cu scopuri misterioase, cu acareturi distinse și șoproane pentru indivizi care credeau că cartierul X le aparține doar pentru că ie din partid. Ministerele deveniseră feude, iar interesul public era o formulă de campanie, plătită, desigur, din ban public.
Astăzi însă, apar tot mai mulți oameni care nu datorează totul partidului, ci propriului parcurs profesional. Mulți dintre actualii miniștri au venit din mediul privat, din universități sau din administrația europeană. Cu ceva pregătire și experiență. Nu sunt perfecți – dar sunt, în mod evident, altfel, sunt altceva, nu altceva ca Simion sau Georgescu, altceva ce România nu avea de la 90 încoa. Au un alt limbaj, un alt ritm de lucru, un alt respect față de instituție. Se trezesc la ore mici, merg la piață fără mașini de la mistere, își beau cafeaua sorbind cu poftă, ies, zâmbesc, mă fac să mă simt bine dacă-i văd. Și, poate cel mai important, au înțeles că transparența nu este un moft, ci o condiție a încrederii publice. Am lucrat ani de zile cu politicieni, știu ce înseamnă să fii fals. Cu mine ori ești tu, ori las-o baltă.
Până acum, guvernările românești se defineau mai degrabă prin show-ul mediatic decât prin reforme. Cu excepția lui Ceaușescu. Se practică încă. Se vorbea mult, se promitea spectaculos, se realiza puțin. Miniștrii de odinioară preferau declarațiile incendiare în locul muncii tăcute din birouri și de pe teren.
Noua generație, dimpotrivă, pare să fi înțeles că rezultatele din teren sunt cel mai puternic argument. Vedem ministere unde proiectele avansează fără scandaluri, unde licitațiile se fac public, unde consultările cu societatea civilă devin regulă, nu excepție. În sfârșit, apar semnele unei guvernări de substanță, digitalizarea reală a administrației, investițiile în infrastructură, reformele din educație, măsurile de sprijin pentru cercetare. O, futui, în sfâșit. Pentru prima oară după mult timp, nu mai pare că totul se face doar ca să dea bine la televizor.
Pe măsură ce miniștrii competenți câștigă teren, vechii politicieni – cei care și-au clădit carierele pe combinații și retorică golită de sens, par tot mai pierduți. Se vede în tonul lor, în lipsa de reacție, în faptul că nu mai pot dicta agenda publică. Într-un peisaj politic unde profesionalismul începe să conteze, vechile metode nu mai funcționează.
Discursurile lor despre tradiție, stabilitate sau interesul național nu mai impresionează. Oamenii cer rezultate, cifre, eficiență, nu slogane. Iar noua generație de miniștri le oferă tocmai asta – cifre, argumente, strategii.
În spatele ușilor închise, în partidele vechi, tensiunile cresc, cad capete. Mulți lideri locali simt că nu mai pot controla lucrurile ca înainte. Nu mai e suficient să pui un ”om de încredere” la minister – trebuie să fie cineva care chiar știe ce face, oricând și oricum. Nu-i suficient să știi că-i acolo.
Această schimbare nu a venit peste noapte. Ea e rezultatul unei presiuni continue din partea societății: a jurnaliștilor care au demascat impostura, a tinerilor care au cerut meritocrație, a românilor din diaspora care au arătat că se poate trăi altfel.
Democrația românească se maturizează. Nu mai e suficientă simpla alternanță la putere – acum contează calitatea guvernării. Faptul că un ministru poate fi criticat pentru lipsa de rezultate, nu pentru apartenența politică, este un semn de normalitate.
O țară începe să devină europeană nu atunci când primește fonduri de la Bruxelles, ci atunci când miniștrii săi gândesc și acționează cu mentalitate europeană, bună.
Sigur, nu e totul roz. Încă există rezistență, încă sunt rețele vechi care se agață de putere. Dar direcția pare clară, România se mișcă, încet dar sigur, spre o administrație care funcționează.
Deocamdată, acești miniștri capabili sunt excepții. Dar excepțiile încep să devină regulă. Și asta este, în sine, o revoluție tăcută.
Vechii baroni politici, obișnuiți să decidă totul în spatele ușilor închise, simt că terenul le fuge de sub picioare. În locul lor, se ridică o generație care nu mai vorbește despre norocul României, ci despre planul României. O generație care înțelege că patriotismul nu înseamnă lozinci, ci rezultate concrete: școli funcționale, spitale curate, drumuri sigure și instituții stabile.
În sfârșit, România începe să semene cu țara pe care o visam. Nu pentru că a apărut un salvator sau o minune politică, ci pentru că am început să cerem competență, să respectăm profesionalismul și să sancționăm impostura.
Faptul că astăzi putem vorbi, fără ironie, despre miniștri capabili, este poate cel mai important semn că vechea clasă politică se clatină. Nu pentru că a fost înfrântă prin scandaluri, ci pentru că a fost depășită de oameni mai buni, mai pregătiți și mai onești.
Și poate, în sfârșit, aceasta este adevărata victorie a României democratice, nu schimbarea unui partid cu altul, ci schimbarea mentalității.
Este o senzație ciudată, aproape nefirească, să vezi competența devenind o normalitate. Am fost atât de obișnuiți cu mediocritatea, încât profesionalismul ni se pare un miracol. Dar nu este un miracol – este rezultatul unei maturizări lente, a unei presiuni constante din partea societății și a unei generații care n-a mai acceptat merge și așa.
Ce mai poţi să spui?