Povestea eternă: Io, Iliescu, președinte FSN, nu candidez la prezidențiale

Există în istoria României o frază care revine ciclic, ca o baladă veche cântată la foc mic, cu pauze strategice și accente grave, nu candidez. O propoziție simplă, rostită calm, aproape părintește, de omul care a reușit performanța de a nu candida, candidând.

Io, Iliescu, președinte FSN – formularea are ceva medieval, de hrisov domnesc. Parcă-l vezi ieșind în fața poporului cu mâna ridicată, promițând liniște, stabilitate și, mai ales, că nu dorește puterea. Puterea vine singură, nu-i așa? Ca o datorie istorică, ca o chemare, ca o inevitabilitate.

De fiecare dată, povestea începe la fel, nu vrea, nu se gândește, nu e momentul. Țara are nevoie de altceva, de alții, de tinerețe. Și totuși, când cortina se ridică, când urnele sunt așezate cuminți, când alternativele par confuze, inevitabilul se produce. Iliescu apare, calm, echilibrat, gata să „salveze” tranziția încă o dată.

Aceasta este marea lecție a FSN-ului: puterea nu se cere, se acceptă. Cu regret. Cu oftat. Cu un zâmbet abia schițat. Iar poporul, obosit, speriat sau pur și simplu dezorientat, aplaudă continuitatea. Mai bine ceva cunoscut decât un viitor nesigur.

Nu candidez a devenit, în timp, o formulă magică. Spusă suficient de des, ea pregătește exact contrariul. O declarație de modestie care ascunde certitudinea că istoria nu s-a terminat încă și că, la nevoie, tatăl e tot acolo.

Povestea eternă nu e doar despre un om. E despre reflexele unei societăți care s-a obișnuit cu liderii providențiali, cu tranzițiile fără sfârșit și cu promisiunea că, de mâine, va fi mai bine – dar nu chiar mâine.

Și poate că adevărata întrebare nu este de ce Iliescu „nu candidează”, ci de ce România a fost atât de mult timp dispusă să creadă această poveste. Din nou și din nou.

Tâlcul acestei povești are reminiscențe care te trimit în Rusia. Iliescu a fost un agent KGB foarte priceput, foarte bine pregătit, țara trebuia sărăcită, adusă la datorii foarte mari. Tot ce făcea era aritmetic, matematic și cu o rigurozitate în discurs fără cusur.

El a spus că nu candidează ca și președinte al FSN. Ca și președinte al PSD avea tot dreptul din lume, nimic nu l-a împiedicat.

Adică, Ionică Iliescu, ți-o tras-o din fașă, prietene, io vin ca președinte PSD, pregătește votul, mie nu-mi trebuie frontul salvării, io vin cu forțe proaspete, pe FSN dă-l în pula mea, că-i bagatelă, tu prinde nada, lasă restul pentru cine se prinde și pentru istorici.

D-aia nu au avut ce să-i facă lui Iliescu, că ăla o știut bine și limba rusă și româna și engleja, cu care se juca ca cucuveaua de la Cotroceni, vorba aia.

Și uite așa, Iliescu din Cotroceni, o ajuns și banc, să zvonește că nici Mnezău nu-l știe pentru că Iliescu e de dinaintea lui Mnezău și că Iliescu avea animal de companie un dinozaur.

România trebuia să fie adusă la rang de sclav, după epurarea masivă de datorii pentru construcțiile lui Ceaușescu. Iliescu a fost pionul în plus pe tabla de șah. N-a crâcnit, a stat cuminte și-a așteptat momentul. A lovit verbal, fizic, exact când trebuia. A stâlcit populația, i-a înrăit pe oameni, a bătut recorduri la opulență în vremuri cu cartelă de lapte la purtător.

Iar Iliescu, care nu a candidat ca și fesenist, a proptit România înspre jgheaburi, ulcele, fiare ruginite, uși cu lacăte și pensionari analfabeți.