Treișpe ani, tinere, te-am născut stând în fața unui altar cu mult scris și regrete

Era un pic de amiază. Voiam să scriu și să fac ceva fain. Nu-mi găseam locul. Cezar se derula pe lângă mine. Diana moșmodea calculatoare. Prin capul meu vuiau chestii, voiam neapărat ceva. Nu știam ce, exact, dar simțeam că vreau ceva, atunci. Imediat.

M-am jucat cu Cezar, am stabilit cu Diana, am muncit ceva, am fost afară. Am vorbit cu mama, Nu era suficient. Urma să plec undeva. Și eu aveam o lipsă, un bypass imaginar cerea un chirurg care să-mi resusciteze căile spre ce știu să fac mai bine. Și-am zis, scriu în privat, pe blogul meu, veșnic sau până mor. Ce vreau, cum vreau. Și s-a făcut lumină.
Am cumpăra hosting, atunci, și m-am apucat de construit uriesblog.ro, ca și casă ca și conținut.

În primul rând, condoleanțe și moment de respect pentru Ioana Rusu care m-a ajutat foarte mult cu programarea. Să dormi liniștită, femeie faină.

Conținut?!
Primul meu articol, a fost, desigur, ”fac ce vreau”.
Vreau sa scriu si cum iti scriu asa citesti, bine?
Dupa ce am invatat sa pun literele intr-o ordine care formeaza uneori cuvinte, propozitii sau fraze lungi si stufoase, am continuat sa scriu. Si-am scris destul de mult. Am scris compuneri cu introducere, cuprins si sfarsit, apreciate uneori. Mai apoi am scris caracterizari ale diverselor personalitati ale vietii culturale romanesti, continuand cu comentarii despre diverse personaje de poveste romaneasca.
Dupa ce am obtinut niscaiva experienta am fost acceptat sa scriu in pagini de gazeta. Am indraznit chiar sa astern cuvinte pe hartie in forma de poem sau poezie. Am renuntat repede, ca nimeni nu dorea sa citeasca asa ceva.
Acum, dupa ce am umplut mai multe bloguri de nisa cu continut specializat, simt nevoia sa scriu liber, despre orice si oricine. Asa ca iata, acest articol da nastere blogului meu personal, unde voi scrie despre ce si cum, vorba mancaciosului de shaorma: cu de toate.
Candva, un prieten mi-a spus: de ce nu folosesti diacritice pe blogurile tale, ca ma cam chinui sa citesc? Pentru ca nu vreau si pentru ca asa m-am obisnuit. Altcineva imi spunea sa nu mai aliniez textul la stanga, pe motiv ca ar da urat propozitiile si frazele in pagina.

Primul comentariu de pe blogul meu, de pe tine, prietene, mi-a schimbat direcția:
Roxana spune: 8 februarie 2017 la 0:00
Am un iubit rebel, care m-a disperat din prima clipă cu diacriticele. Rebel, nebun, nesuferit de cele mai multe ori, dar este al meu. Așa că am învățat să îi iubesc diacriticele, ba chiar să scriu și eu așa. În trecut, în urmă cu patru ani, când era întrebat de ce nu folosește diacritice în textele sale de pe blog, răspundea: ”Pentru ca nu vreau si pentru ca asa m-am obisnuit.” Tipic unui om căpos, nu-i așa? Acum eu sunt puțin geloasă, pentru că știu că le iubește. Marile iubiri se nasc pe neașteptate.
Eu nu știu să scriu așa de bine ca și iubitul meu, blogger-ul despre care îți spuneam, sunt mai introvertită, textele îmi ies bine când sunt nervoasă, supărată, fericită. Și toate astea duse la extrem, să fim înțeleși. Ar mai fi o variantă, atunci când iubesc, de pildă acum. Cum pe cine iubesc? Pe iubitul meu, pe nesuferitul pe care l-am întâlnit în a doua zi de ianuarie. Am descoperit un om care, dincolo de aparențe, are un suflet mare, bun și cald, un om căruia îi plac animalele, îi place natura, îi plac oamenii care sunt oameni. Un român de care sunt mândră, un român care ar vrea să poată lua suferința de pe umerii celor necăjiți, un român care s-a transformat în Moș Crăciun pentru niște oameni care încă mai cred în miracole, chiar dacă unii dintre ei au trecut de mult timp de vârsta copilăriei.
Omul acesta, românul meu drag și iubit, n-a putut sta nepăsător în aceste zile fierbinți de iarnă, a mers la protestul împotriva OUG 13/2017, împotriva mizeriei scuipată în miez de noapte la adresa poporului român. Omul acesta a mobilizat pe mulți dintre locuitorii orașului său, căci are o putere de convingere uriașă (cuvântul ”uriaș” îți spune ceva?), și sunt foarte mândră de el pentru că simte românește, pentru că îi pasă de noi, de mine, de tine, de ei. N-a contat că era bolnav, căci spiritul nu ține cont de cele lumești; iubitul meu a fost acolo în fiecare seară, și știu că va fi în piață până la capăt, până ce lucrurile vor intra în normalitate, până ce românii vor fi respectați de către cei ajunși în scaune înalte.
Cred că ți-ai dat seama că tu ești acel Om, acel Român, și îți spun acum, aici, că respect ceea ce faci și ai făcut, și că așa departe cum sunt, îți sunt alături, pentru că simt și gândesc ca și tine, pentru că și mie îmi pasă.
Acum, la ceas aniversar pentru blogul tău, îți doresc să scrii mulți ani de acum înainte, să arăți lumii atât frumosul, cât și urâtul care ne inconjoară, să ai penița inspirată și gânduri frumoase pentru cine merită.
La mulți ani!
Plângeam când am citit. Eram un bărbat care plângeam. Aveam păr pe mine, nu eram pizdificat, dar plângeam. Într-un final, plâng și bărbații.
Să-ți fie bine, Roxana, te voi iubi mereu. Mă înclin.
Aiurea. Dar eu scriam aiurea. Scriam după modelul de căcat, eram prins.
Și-am construit. Mii de ore, prietene, ți-am dăruit. M-ai suportat în momente infernale, dar și când am scris cel mai fericit articol, pe care nimeni nu-l răstălmăcește nici după 13 ani, Te iubesc ca-n vis, te iubesc ca-n basme, ai bătut la cur blogeri care erau în top doar pentru că teveul îi ridica.
Mulțumesc, Alex, pentru că îmi susții scrisul. Mulțumesc lui Eugen Evu că m-a împins atât de spate să scriu, mă agasa, dar mă înclin.
O să scot o carte cu scrierile mele, sper să fiți atenți.
uriesblob.ro nu-i derută, vrută ie.