de când ai murit, nu-mi găsesc, nicicum, nicidecât, cuvinte, sunt olog la vorbă, cristoșii parcă-s în vacanțe. îmi car colecția de amintiri cu tine și mă tot rostogolesc, spre azi, spre mâine
m-am vindecat, puțin, Cezare, am reușit să nu te mai văd bolnav
o sa-ți pierd urma, pentru că și eu mă-n-drept spre tine, dar colecția cu amintiri o am
la mine ie grele, nu stau blânzi, se bat ca chiorii, vor nucleare, de parcă ie o chestie cu prea multă liniște și ie nervoși pe ia
acolo ie la fel, William Shakespeare ie tot mort, mama, la fel? Io mă străduiesc, poate te bântui, iartă-mă, noaptea asta și celelalte, din cutia cu amintiri, cât mi-a mai rămas
n-am înțeles de ce ne tot huiduim, probabil de la vikingi se trage ura, că-n rest suntem prea calmi
[…] mai plâng, Cezare, cum plângeam, vreau să te știu bine, deși aș fi preferat să te știu aici, cu Crăciun și cu sarmale, să mâncăm […]