Când gigantul tace – La Hunedoara soarbem ce-i pe fund, Castelul Corvinilor

Dacă te uiți atent, pe chipuri de pensionari lălâi din Hunedoara, vezi hoarda nerăvășită, oameni care au construit ceva, cândva, vezi truda stăpânită cu dimineți ostile, vlăguite, controlate, vezi copchiii cu copilărie ostoită, vezi fete începute dar neterminate, vezi băieți încă plini de ei, misogini, narcisiști, crescuți de frați fugiți prin America, latină, germanizâi, cretini, tâmpiți, demenți.

La Paști se-nghesuie în Kaufland, ie pensionari cu ciucuri sau cu sens, n-au manta de ploaie, dar dacă plouă, au umbrelă. Dacă trebe, scot și-o plasă din buzunar, împăturită, fain, cu spectru. N-au respect, că n-au primit, ie goi și fermi în cele spuse, au smartfoane dar nu deosebesc digitalul de limbă.

Nu-ți trebe detector de pensionari să divulgi pe stradă un pensionar. Dacă-l vezi, prin Hunedoara, sigur a construit ceva. Oleacă, niscaiva, ceva. O stradă, un bloc, un furnal.

Ei merg pe stradă. Atât. Uneori, au impresia că totul ie doar despre pensionari. Alții, pensionari, au tăcut, lălâi, au tot vrut leafă. Încrezători în viața lor sofisticată, au crezut că vine banul din două direcții. Mai apoi, când vezica a spus ogoaiă-te, s-au oblojit și azi merg pe strașe cu cuiu-n cur, desăvârșiți. Mor, la fel.

A plouat, a nins, ei au venit. Au construit. Au vrut. O Hunedoară.

Nu rezervați.