Colega ta cârcotașă – patrimoniu UNESCO al nemulțumirii permanente

În fiecare loc de muncă există un personaj fără de care locul ar fi suspect de liniștit. La noi, acest rol îl ocupă cu grație apocaliptică colega cârcotașă, femeia care poate găsi o problemă, într-un minut de reculegere, în timp ce respiri, chiar și când îți hălăduiești trupul în propria casă. Ea știe tot, află tot, nimeni nu știe ca ea, ea guvernează planeta, pentru că ea are mulți ani de munci.

Este aproape de pensionare, hidoasă, poartă ochelari de vedere, are curul mare și deformat, își flutură ori bucile, ori părul când se deplasează și este încruntată chiar și când râde. La veceu, nici nu vreau să-mi imaginez. Se răstește, probabil la propriul căcat, că pute.

Ea nu vine la serviciu. Ea vine să identifice nereguli. Dacă aerul condiționat merge, e prea rece. Dacă nu merge, e sabotaj, toată lumea trebuie să-și facă treaba, că, ce pula ei, de patruzeci de ani ea și-o tot supt pula singură, să facă și alții cum trebuie, suptul pulii. Dacă ședința durează mult, „pierdem vremea”. Dacă e scurtă, „nu aprofundăm”. În universul ei, echilibrul este doar o teorie conspiraționistă.

Are un talent rar, poate transforma o cafea băută în liniște într-un studiu sociologic despre „cum nu se mai muncește ca pe vremuri”. Dacă întârzii două minute, ai „probleme de organizare”. Dacă ajungi primul, „sigur vrei să impresionezi pe cineva”.

Este singura persoană care poate spune „Bună dimineața” cu ton de avertisment. Ea este santinela care nu păzește, ea este santinelul de serviciu care atacă, că d-aia îi venită la serviciu.

În ședințe, ridică sprânceana ca un judecător la Curtea Supremă a Nemulțumirilor. Nu contează subiectul – buget, strategie, ziua colegului – ea va interveni cu celebra formulă: „Da, dar…”. Acel „dar” are greutatea unui bolovan aruncat într-un lac liniștit. Orice îi spui, la ea este pe invers. Dacă îi spui că-i ora 8 ea zice ”da, dar imediat ie ora opt și trebuie să o futem pe Marghioala”.

Un om care nu doar vede partea goală a paharului, ci îți explică timp de 40 de minute de ce paharul e greșit, masa e strâmbă și firma care a produs apa ar trebui anchetată.

Dimineața, când noi spunem „Bună”, ea spune „Ce are de e bună?”. O întrebare legitimă, desigur, la ora 7:01, când cafeaua încă n-a apucat să-și facă efectul, iar ea deja a identificat trei probleme structurale în univers.

Dacă trimiți un mail, e prea lung. Dacă e scurt, e superficial. Dacă pui atașament, „cine are timp să deschidă atâtea fișiere?”. Dacă nu pui, „dar unde sunt datele?”. Colega noastră nu caută soluții – ea caută fisuri. Și le găsește. Inclusiv în beton armat.

Ședințele sunt momentul ei de glorie. În timp ce alții vin cu idei, ea vine cu suspiciuni. „Da, dar…” este mantra ei. Un „da” spus doar ca să aibă ce distruge după. Dacă cineva propune ceva inovator, colega noastră îl privește ca pe o amenințare personală la adresa echilibrului cosmic. „Nu cred că o să meargă.” Nici n-a fost încercat, dar ea știe. Ea simte. Ea presimte.

În pauza de masă, când noi povestim banalități, ea dezgroapă conspirații. Dacă liftul întârzie, sigur e o strategie a conducerii. Dacă imprimanta nu merge, „am zis eu că modelul ăsta e prost”. Dacă plouă, „era clar”. Nimic nu e întâmplător. Totul e o confirmare a teoriei ei, viața ei e un complot prost organizat.

Unii o numesc dificilă. Alții o numesc obositoare. Eu o consider un fenomen meteorologic. Ca grindina, nu o înțelegi, nu o controlezi, doar speri să nu-ți spargă parbrizul psihic.

Și totuși, trebuie să recunoaștem un lucru, fără ea, locul de muncă ar fi suspect de armonios. Fără observațiile ei despre cum „nu se mai face treabă ca în 10900 toamna”, probabil am deveni prea relaxați. Fără privirea ei critică, poate am începe să credem că lucrurile merg chiar bine. Nu este recomandat, Am lucra ca la firme gen Gooagle.

Colega noastră nu este nebună. Este doar nediagnosticată. Este un performance continuu. O piesă de teatru experimental jucată zilnic, fără pauză și fără aplauze. Trăiește într-un film în care ea este ultimul bastion al competenței într-o lume care, evident, nu o merită.

Și poate, într-un colț mic și bine ascuns al sufletului ei profesional, există un grăunte de adevăr, uneori lucrurile chiar pot fi făcute mai bine. Doar că, între un feedback constructiv și o profeție sumbră spusă la automatul de cafea, diferența e cam cât între un manual de leadership și un horoscop apocaliptic.

Așa că o salutăm. O ascultăm. Dăm din cap. Și mergem mai departe.

Pentru că în fiecare birou trebuie să existe cineva care să ne amintească, zilnic, că perfecțiunea este aproape atinsă… dar nu azi. Nici mâine. Probabil niciodată.