Moartea are uneori un detaliu care nu te părăsește niciodată, ochii.

Ochii prietenului meu, Cezar, în clipa aceea, probabil nu mai erau ochii de joacă, nici ochii vigilenți, nici cei care te urmăreau prin casă când scriai. Erau ochi liniștiți. Sau poate mirați. Sau obosiți.

Câinii au un fel aparte de a privi lumea. Fără măști. Fără strategii. Când ne privesc, ne privesc pe de-a-ntregul. Iar în ultimele lor clipe, de multe ori, în ochii lor nu e frică. E mai degrabă o predare tăcută. Nu s-a predat până nu l-am luat în brațe.

O încredere. Ca și cum ar spune, am fost aici. Am fost cu tine. E bine. Mi-am trăit viața, trăiește și tu în memoria mea cu grijă, ai grijă de tine, parcă asta mi-a spus.

Poate că ochii lui Cezar erau umezi. Ai mei erau plini de lacrimi. Poate că erau deja tulburi. Dar în ei era toată viața pe care a trăit-o lângă mine, diminețile în care te aștepta, serile în care îți simțea oboseala, momentele când te privea scriind, uimit, loial, prezent.

Se spune că un câine își iubește stăpânul mai mult decât pe sine. În ochii lor vezi asta mereu. Iar la final, dacă ai avut curajul să-i ții capul în mâini și să-l privești, ai văzut probabil ceva ce nu se poate explica în cuvinte, o ultimă recunoaștere, este sublimul. Crede-mă.

Nu știu cum au fost exact ochii lui Cezar în clipa aceea. Dar știu un lucru, nu au fost goi. Pentru că ochii unui câine iubit nu devin niciodată goi în memoria celui care l-a iubit, sunt plini de recunoștință, nu au regret și nici reproșuri.

Ei rămân vii în tine.
Și, uneori, când îți amintești, parcă încă te privesc. Adormi uneori cu ei, te trezești cu ei. Doar oamenii care n-au suflet se gândesc la câini ca la maidainezi și haimanale. Oltenii, în general, care suferă de șefie. Care trebuie să dea comenzi, să ceară ceva, ie proastele cu care pământului nu v-a supraviețui, că-s proaste, cu ele eventual mai producem ceva copii.

Ele nu știu unde se pune virgula.