Săraci dar cu iPhone, povestea unei societăți care vrea să pară, nu să fie

Hai să ne înțelegem din start, nu este vorba despre un telefon. Este vorba despre noi. Trăim într-o țară în care omul poate să nu aibă bani de dentist, dar are ultimul iPhone. Poate să amâne o analiză medicală, dar nu amână upgrade-ul, la telefon. Bă, tu înțelegi? La telefon. Problemă. Unde-i telefonul? Îi cad dinții. Dar Samsung s 26. Cu fasole. Dar s 26.

Poate să mănânce ce-o fi, la final de lună ratele la telefon sunt sfinte. Nu pentru că e prost. Ci pentru că vrea să pară bine. Trăim într-o economie a aparențelor. Nu mai contează ce ai cu adevărat. Contează ce se vede. Nu te pui la terasă cu Nokia cu butoane, te râde lumea. Ești depășit. Ești intrus. De la smart încolo ești vizibil. Altfel pari o cutie de carton reciclabilă dacă ai cod quar pe tine.

Și ce se vede trebuie să fie cel puțin scump, nou, validat de alții, restul ie dă sărachi, nu se pune, josnicie, dacă adună peturi din gunoaie nu-i din tagma noastră, noi facem duș și avem 40 de ani de muncă și ne numim proasta/prostul secolului.

Telefonul nu mai este un obiect. Este o declarație. Sunt ok. Îmi permit. Sunt și eu acolo. Chiar dacă, în realitate, nu ești.

Paradoxul?

Cu cât ai mai puțin, cu atât simți nevoia să arăți mai mult. Și nu este doar despre telefoane.

Este despre:

• haine „de firmă” luate la reducere, dar purtate ca statut
• mașini scumpe cumpărate peste posibilități
• vacanțe făcute pentru poze, nu pentru relaxare

Totul devine un spectacol. Un teatru în care fiecare joacă rolul unei versiuni mai bune a lui. Dar știi care e partea cea mai grea? Că începi să trăiești pentru public. Nu mai faci lucruri pentru tine. Le faci pentru reacții. Pentru like-uri. Pentru validare. Pentru senzația aia de măcar aici sunt bine.

Și încet – încet, te îndepărtezi de realitate. Ajungi să ai lucruri scumpe, stres mare, liniște puțină. Iar liniștea nu se cumpără în rate. Nu este o problemă să vrei lucruri bune. Este normal. Problema apare când imaginea devine mai importantă decât viața. Când dai bani pe ce nu ai nevoie, ca să impresionezi oameni care nici nu contează că există.

Și da, o să spună unii, lasă, frate, fiecare face ce vrea cu banii lui. Corect. Dar când ce vrea înseamnă să trăiești constant peste posibilități nu mai înseamnă libertate. Este vorba de presiune socială ambalată frumos. Adevărul este simplu dar incomod. Nu suntem o societate săracă. Suntem o societate care cheltuie prost, ca să pară bogată. Și poate că n-ar strica, din când în când, să ne întrebăm, cumpăr pentru mine sau pentru ceilalți?

Pentru că, la finalul zilei, nu telefonul te face valoros, nu hainele te definesc, nu mașina îți dă liniște. Dar lipsa lor, aparent, da. Dacă te-ai simțit puțin înțepat, îi bine. Înseamnă că ai înțeles. Reacționează, dar nu cu ghiolbănie. Hai.