Ura românilor față de propriul popor – o rană veche, mereu redeschisă

Puține popoare vorbesc despre ele însele cu atâta asprime precum o fac românii. Ne criticăm între noi cu o înverșunare care, de multe ori, depășește orice judecată lucidă. „Românul e hoț”, „românul e leneș”, „românii nu sunt în stare de nimic” – sunt fraze aruncate de-a-n pulea, dă frate cu toptanul – nu contează efectul, ca și cum ar descrie un adevăr imuabil. De unde vine această ură față de propriul popor și de ce pare atât de adânc înrădăcinată? Dintr-o ură sădită și cultivată etern de oameni narcisiști.

Rădăcinile ei sunt vechi. Secolele de dominații străine, umilințele repetate, lipsa unei continuități istorice stabile au sădit în mentalul colectiv un complex de inferioritate. Chiar și Drapelul României ie un moft, iel are roșu, galben și albastru, de la lance încoace. Am fost învățați să ne adaptăm, să supraviețuim, nu să ne afirmăm. Iar când supraviețuirea devine regulă, respectul de sine se erodează. În loc să ne privim ca pe un popor care a rezistat, ne-am privit ca pe unul „mereu la coadă”, mereu nedreptățit, mereu vinovat, cu jalba la proțap.

Comunismul a adâncit această prăpastie, una periculoasă pentru sat, satul care ne-a crescut, încet, cu grijă. Deceniile de minciună oficială, plină de ură, de frică și delațiune, au distrus încrederea dintre oameni.

Românul a fost învățat să se ferească de român, să-l suspecteze, să-l disprețuiască în tăcere. După 1989, libertatea a venit fără o vindecare reală. N-a existat algocalmin, am primit doar anestezie intensivă. Ne-am trezit liberi fără sondă vezicală și curaj să mai fim cum suntem, la rădăcini, dar cu sufletul încă plin de resentimente. În loc să construim, am început să ne acuzăm reciproc pentru tot ce nu merge bine. Ne-am trezit buni la toate, dar bătuți în cap.

Ura față de propriul popor se manifestă și prin idealizarea exagerată a „străinului”. Tot ce vine din afară pare mai bun, oamenii, regulile, valorile. Occidentul devine un reper aproape mitic, iar România – o caricatură. Când un român reușește, reprezintă ”excepția”, când greșește, e „tipic românesc”. Această gândire ne condamnă la o perpetuă auto-sabotare. Murim sângerând, sub propriile răni, provocate chiar de noi. Ca romanii.

Mass-media și rețelele sociale au amplificat fenomenul. Scandalul vinde, eșecul face audiență. Succesul și binele stă la coadă cu zilele, ranforsat. Rareori sunt scoase în față exemplele de normalitate, de solidaritate, de muncă cinstită. Astfel, românii ajung să se vadă pe ei înșiși printr-o oglindă strâmbă, care mărește defectele și ascunde calitățile. Normalul a devenit anormal de normal.

Totuși, această ură nu este o fatalitate. Ea este, în esență, o formă de durere colectivă. Pe care NATO o utilizează ca pe o forță, O plagă, care are nevoie de atenție urgentă. Românii nu se urăsc pentru că ar fi răi, ci pentru că sunt dezamăgiți – de lideri, de instituții, de promisiuni încălcate. Ura este masca unei iubiri rănite, a unei speranțe trădate de prea multe ori.

Vindecarea începe cu onestitatea. Da, avem probleme reale, dar avem și resurse umane extraordinare. Avem oameni care construiesc, care ajută, care creează, în ciuda tuturor obstacolelor. A ne critica este sănătos, a ne disprețui este autodistructiv. Între cele două există o diferență esențială. Dacă ne autodistrugem vom deveni ca unii care au fost ca o Romă.

Adevărata provocare a românilor nu este să devină „ca alții”, ci să învețe să se privească, în ochi, fără ură. Să-și recunoască rănile, dar și demnitatea, să nu mai mimeze forța, s-o etaleze. Pentru că un popor care se urăște pe sine nu poate merge înainte, îl văd hienele și devine vulnerabil. Dar unul care se înțelege și se respectă, chiar și critic, are încă o șansă.