15 Mar 2017
  |   2 Comentarii

Scrisoarea unui câine către om

Nu știu ce e cu mine și nici ce e cu gardul ăsta din jurul meu. Îmi aduc aminte că ultima dată eram liber și că a venit spre mine o creatură care avea doar două picioare și m-a pocnit cu un lemn în cap și că, înainte să adorm, am simțit cum m-a luat de-o lăbuță și mă trăgea după el spre o chestie care alunecă pe patru picioare care se învârtesc întruna.

Pe mama am pierdut-o de mult timp. Săraca de ea, a fost fugărită și bătută până la sânge de niște unii cu două picioare. Din ziua aia nu am mai văzut-o. S-a chinuit cu mine, sărmana, să mă crească mare, alerga toată ziua pe străzi și îmi aducea să mănânc ce găsea sau primea de la unii mai miloși. Ea era slabă și bolnavă, dar nu se lăsa, ținea la noi și ne iubea foarte mult.

Stau cârcit în noroi, cu botul băgat adânc în blana mea murdară și udă. Afară plouă și pe lângă mine mai sunt și alți confrați de-ai mei și ei zgribuliți și înfometați ca și mine. Aș vrea să plec în lume, dar gardul care ne înconjoară e mare și nu pot să sar peste el.

Mi-e dor de frații mei de care m-am despărțit fără să vreau. Când eram mici ne jucam toată ziua fără nici o grijă, mama avea grijă de noi, ea se sacrifica și se expunea la pericole pentru ca noi să fim bine.

Din când în când mai vine un om la mine și mă împinge cu piciorul și mai apoi îmi aruncă niște coji de pâine uscată pentru care mă bat cu cei de lângă mine. Alteori vine o altă ființă care nu-i ca ceilalți. Își bagă mâna prin plasă și mă mângâie pe cap și îmi spune ceva ce eu oricum nu înțeleg, dar presupun că îmi spune ceva de bine. Îmi este dragă, mai ales când îmi aruncă peste gardul de sârmă niște bobițe care sunt bune de mâncat și pe care le înfulec cu mare plăcere. Toată viața mea am fost mereu flămând, niciodată n-am mâncat pe săturate și nici n-am dormit în locuri călduroase, peste tot era frig.

Nu înțeleg de ce ființele acelea cu două picioare vor mai mult să ne lovească cu piciorul, eu nu le-am vrut răul niciodată. Cândva un om s-a făcut că îmi dă ceva de mâncare și când m-am apropiat m-a lovit cu laba lui mare direct în ochi, m-a durut foarte tare, dar am fugit fără să-l mușc pe agresorul meu.

Uneori mai vin ființe cu două picioare care se uită la mine și plâng. Îmi curg și mie lacrimile, câteodată, noaptea, când stau în cușca aia rece direct pe pământ, flămând și înfrigurat, cu dor de mama, tata și frații mei care cred că sunt morți pe undeva, căzuți prin șanțuri sau călcați de chestiile ale cu patru rotunduri care se învârtesc.

Aș vrea să înțeleg de ce ne urăsc oamenii și de ce vor să ne vadă mereu cu sângele curgându-ne din rănile deschise. Am văzut odată un confrate care stătea atârnat de un gard, legat de coadă și cu un ochi din care îi curgea sângele șiroaie, și cum unii cu două picioare se uitau la el și râdeau. M-am oprit, m-am uitat în ochiul nerănit al frățiorului meu și am văzut multă durere. Se uita la mine și parcă mă ruga să fug de acolo, că nu-i bine să mă uit, că dacă zăbovesc prea mult în zonă o să fiu și eu în pericol. Am fugit, gândindu-mă la oamenii ăia. Ce vroiau să facă? De ce îmi chinuiau confratele?

Cu ce am greșit noi că existăm? Suntem și noi ființe care nu vrem altceva decât să mâncăm când ne este foame, să bem niște apă când ne este sete, să ne punem capul pe labe pentru a dormi într-un loc în care să nu ne fie frig. Nu cerem mult, nu vrem bogății și hrană chiar din belșug. Vrem să murim și noi de bătrânețe. Și pe noi ne doare burta, capul și picioarele. Și nu ne plângem, rezistăm. Nu avem nimic cu oamenii, chiar suntem dispuși să-i iubim necondiționat. Dar ei nu ne vor și nu înțeleg de ce?

Mă dor oasele, mi-e foame rău și frigul îmi amorțește carnea de pe mine. Sunt disperat, dar nu am ce să fac. Stau aici în noroi și mă gândesc la frații mei care sunt liberi. Oare ei cum o mai duc? Mai trăiesc sau au fost și ei spânzurați de cozi și de gâturi printr-o curte în care ființe cu două picioare râd zgomotos?

Mai bine aș muri. Viața mea nu mai înseamnă nimic. Sunt aici cu amărâții ăștia lângă mine și simt că nu mai am nici o scăpare, nici o speranță. Mai bine mă nășteam ca ei, cu două picioare. Sau mai bine nu mă nășteam.

Înainte să mor, că știu bine că voi muri foarte curând, vă rog, ființe cu două picioare, nu ne mai bateți, nu ne mai schingiuiți, lăsați-ne și pe noi să trăim în pace. Și dacă nu ne aruncați nimic de mâncare, măcar mângâiați-ne din când în când pe creștet, ne este suficient și atât. O să căutăm prin gunoaiele voastre și poate o să găsim o coajă de pâine uscată. Vă rog, vă rog din sufletul meu, căci și eu am un suflet, nu ne mai bateți, nu ne mai omorâți din plăcere. Noi nu trăim să vă facem rău, iar dacă o să vreți să ne luați acasă vă promitem că o să vă iubim necondiționat până la sfârșitul vieții noastre.

Semnează un câine care plânge înconjurat de sârme.

2 Răspunsuri la Scrisoarea unui câine către om

  • Știi că mă emoționez foarte repede. Nici eu nu pot să-i înțeleg pe cei care chinuie animalele. Dar câinele ăsta mi-a rupt sufletul…

    Îţi place sau nu? Thumb up 0 Thumb down 0

  • Deci Maestre, m-ai făcut să lăcrimez…. Bravo, bun articol!!

    Îţi place sau nu? Thumb up 0 Thumb down 0

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.

Abonează-te! Pentru tine e GRATIS.

Dacă îţi place cum scriu adaugă adresa ta de e-mail şi fă-ţi un abonament la articolele viitoare.

Alătură-te celor 51 de abonați

Artă vizuală

aparate foto

Despre fotografie
Foto Blogger