Bătrânul, trotuarul și salutul urban

Așteptam liniștit la colțul străzii niște prieteni. Programat să plecăm pe dealuri la o ședință foto.  Vremea excelentă. Soare blând, căldură potrivită de urcat pante și hălăduit printre frunze arămii. Să treacă timpul am început să butonez telefonul. Din reflex.

Ridic privirea din ecranul smartfonului și observ un bătrân care venea spre mine, încet, fixându-mă insistent. Am scanat prin memorie rapid și la prima strigare mi-am dat seama că nu-l cunoașteam, cel puțin eu.

Acesta se apropie și mă salută. Mi-a întins chiar și mâna, elegant, respectuos. Impresionat, mă opresc din butonat, îl privesc în ochi, salut cu respect și întreb, dintr-o curiozitate nevinovată:

• De unde mă cunoașteți, nu vă supărați că întreb?
• Nu vă cunosc personal, însă consider că aș putea să cunosc pe toată lumea. Nu e nimic rău în asta, nu-i așa? Sunt oltean de la Craiova și colonel de armată în rezervă.

Nu e rău să saluți oamenii pe stradă, la modul individual. Problema-i că unii s-ar putea să te privească circumspect sau cel puțin chiorâș.

Nu e rău să te naști la Craiova. Dar oare toți bătrânii din Oltenia salută oameni mai mult sau mai puțin tineri?

Una peste alta, chiar așa, de ce nu ne-am saluta pe stradă în loc să ne privim cu ură și dispreț, frustrați că nu avem pantofii, hainele sau mașinile celor pe care îi întâlnim în jungla urbană?

Fă un experiment, salută-i pe majoritatea oamenilor dintr-un oraș mare și vezi ce se poate întâmpla. Salută-i pe toți țăranii care trec pe ulița satului x sau y și vei observa că nimeni nu se supără, nimeni nu te privește ca pe un nebun și, culmea, vei primi și un salut călduros, din inimă. Cu mici excepții, desigur.