18 Oct 2016
  |   Nu sunt Comentarii

Rătăcit în HD – Ce am câștigat?

Cândva, când copil încă eram, mergeam pe dealuri, cu prietenii sau singur, de nebun. Încă din vremurile acelea îmi plăcea maiestuozitatea tăcerii care făcea loc gândurilor și sentimentelor de pace interioară. Și locurile îmi desțeleneau tot felul de imagini, de priveliști pe care nu aveai cum să le observi dacă nu mergeai încet, la pas.

Și plecam. Și mereu veneam ba ud leoarcă, ba rupt în gură de oboseală, ba cu fălcile tremurând de foame și de frig. Niciodată nu mă plângeam de condițiile prin care treceam. Eram chiar mândru, fericit uneori. Câteodată mama mă cam certa și asta mă enerva foarte tare. Ea nu știa ce văd, ce simt, dar găsea de cuviință, și pentru asta nu o învinuiesc, să-și arate de fiecare dată sentimentul matern la intensitate maximă. Mno, o mamă ai!

Și au fost foarte multe dăți când pe dealuri fiind, privind spre orizonturile din depărtare, mă întrebam: cum ar fi să plec acum, spre acele dealuri, să trec peste ele și să tot merg, mereu și mereu, să văd unde ajung, pe cine întâlnesc și mai ales cum mă descurc în fața necunoscutului?

Și întrebarea aceea m-a dominat, mi-a ocupat multe momente din copilăria mea și chiar din adolescență. Și anii au trecut. Și când m-am trezit că vreau să am un aparat foto ca prieten absolut m-am întrebat din nou, adolescent fiind: ce-ar fi, cum ar fi, ce s-ar întâmpla, dacă aș pleca peste dealuri, peste văi, mergând și mergând, fără să-mi pese de noapte sau de zi?

traian_uries-2061

Și m-am trezit într-o bună zi că-mi spun: Traian, gata, a venit vremea să pleci, să-ți îndeplinești visul din copilărie, vei pleca peste dealuri, câmpii, șosele, păduri, văi… Serios, îmi spuneam eu?! Da, serios.

Și-am plecat…

Revenind la întrebarea din titlu, spun cu tărie că m-am recâștigat în primul rând pe mine. Nu eram împrăștiat, deruta însă îmi dădea uneori de furcă prea mult.

Omul, în general, stă mai mult pe lângă casă, el devenind în scurt timp un sclav al lucrurilor, al locurilor, al tabieturilor, al obiceiurilor de cele mai multe ori împrumutate sau servite cu abilitate de o mass medie nesimțit de incestuoasă și perfidă.

Pe lângă casă totul devine aproape sută la sută domestic, enervant de normal. Departe de casă totul devine aproape sută la sută sălbatic. Și pe parcurs începi să te confrunți cu teama, pustiul, singurătatea, cu nesiguranța sau primitivismul, sentimente pe care, de fapt, le învățăm în școli, în familie, în viața de zi cu zi.

traian_uries-2338

Mulți nu-și imaginează că odată scăpat de lanțurile domesticului, de confortul zilnic, poți să și supraviețuiești. Când am pornit să iau în piept aproape 1000 de km am avut și un sentiment de teamă, de spaimă chiar. Mă întrebam: unde mă duc, unde ajung, ce-o să fac, dacă nu pot, dacă partenerul meu cedează, dacă eu cedez brusc fără doar și poate, dacă se dezlănțuie natura, dacă există un Dumnezeu care nu acceptă răzvrătirea mea?

Și totuși am plecat, cu teama în suflet, cu speranța că cineva mă va auzi dacă voi striga, cu bucuria că voi face exact ce-mi doream în copilărie.

Și totuși, ce-am câștigat?!

O întrebare de nota 20. Chiar așa, ce-am câștigat, m-am întrebat și eu? Bani nu, am cheltuit destul de mulți. Faimă nici atât, că faima are, după părerea mea, termen de valabilitate. Am câștigat, în schimb, un nou Urieș. O persoană care știe să se ridice mult mai repede, care știe să echilibreze lucrurile mult mai bine, care reușește mereu și mereu să nu se sperie de situațiile care doar în aparență par complicate. Mi-am descoperit noi limite. Mi-am ajutat gândurile să se maturizeze mai bine. Am învățat ce înseamnă răbdare, efort controlat, coabitarea cu necunoscutul, responsabilitatea față de tine și de partenerul alături de care ai hotărât să pleci într-o călătorie mai de durată. Am învățat ce înseamnă cu adevărat să mergi doar înainte și să nu-ți pierzi cumpătul în momentele de derută.

magura

Am cărat un rucsac care a oscilat între 25 și 45 de kilograme. Unii nu l-au putut ridica de jos. Eu m-am încăpățânat și l-am ridicat ori de câte ori mă dureau umerii. Multe dureri se întâmplă doar în mintea noastră și pe parcurs mi-am disciplinat mintea și simțurile pentru a înțelege mai bine acest lucru.

Am avut un partener, Cezar, și ori de câte ori mă ridicam deveneam tot mai conștient că am alături un suflet care depinde de mine, iar asta m-a făcut și mai responsabil.

Am învățat să-mi planific timpul, să fiu mai atent la timpii morți, să înțeleg limbajul partenerului meu, să înțeleg cum funcționez chiar eu în perioade de efort maxim. Într-o zi am pătruns și campat într-o zonă unde nu am avut semnal la telefon. Nu puteam să iau legătura cu nimeni. Eram lângă o pădure, în pustietate. O zi și-o noapte am fost rupt total de lume, de civilizație. Și totuși nu am simțit panica sau teama. Eram deja călit, ceea ce se întâmpla îmi părea ceva normal, deși normalul de dinainte devenise anormal.

Cedezi?

Am fost întrebat de toată lumea: când ai simțit că vrei să cedezi? Niciodată nu am vrut să cedez și nimic nu m-a putut determina să renunț, nici bătăturile, nici zăpușeala din bocanci și nici sentimentul că m-am rătăcit efectiv de câteva ori. Dacă a fost cazul m-am repliat, m-am reconfigurat, m-am regândit, dar nu am lăsat renunțarea să-mi ghideze următorii pași. Mereu a existat doar un ”Ce urmează?”.

Câștigul?

Fantastic! Mergi, te tot duci. Vrei să ajungi undeva. Nu ești sigur că vei ajunge. Un câine loial se ține după tine, nu te slăbește. Îți ține pasul, iar asta te împinge să mergi mai departe. Singurătatea te înjunghie tare uneori, dar asta nu-i chiar o tragedie. Tăcerea nu ucide, pe mine m-a ajutat să-mi pun ordine în gânduri, în simțiri, să reașez mai bine sertarele.

Am reușit să-i observ pe cei care mă susțin, care cred în mine, care mă urăsc sau care pur și simplu mă ignoră. Cu alte cuvinte, mi-am redescoperit prietenii sau cunoștințele. Mi-am făcut noi prieteni dar și noi dușmani. Unii m-au surprins în mod plăcut, în timp ce alții m-au făcut să-mi pară rău că i-am cunoscut. Am reușit astfel să-mi fac ordine și în cercul de cunoscuți. Cel puțin parțial.

Am strâns sute de fotografii cu locuri, stări, oameni și întâmplări. Nu a fost ușor să le obțin, dar a meritat. Acesta-i un alt mare câștig pentru mine. Și pot să spun că sunt foarte nerăbdător să realizez expoziția de fotografie cu o parte din aceste fotografii.

traian_uries-2193

În fine, această călătorie m-a ajutat să-mi demonstrez că pot să fac față și unor situații cu care nu eram obișnuit. Am redescoperit oamenii, am descoperit o geografie a județului meu pe care nu o cunoșteam decât din auzite sau din cărți. Chiar și pe mine mă cunosc ceva mai bine. Nu regret absolut nimic, dimpotrivă, toate amintirile și întâmplările mă fac să-mi doresc să plec din nou într-o astfel de călătorie.

Am ales să încep serialul cu acest articol deoarece chiar simțeam nevoia să vorbesc mai întâi de toate despre câștigul obținut în urma acestei călătorii.

Toate articolele acestui serial vor putea fi găsite pe pagina Din Memorie. Un jurnal de călătorie poate fi citit și pe pagina de facebook a Turistului Rătăcit. Urmează Rătăcit în HD – Cum a început? Stai aproape.

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.

Abonează-te! Pentru tine e GRATIS.

Dacă îţi place cum scriu adaugă adresa ta de e-mail şi fă-ţi un abonament la articolele viitoare.

Alătură-te celor 51 de abonați

Artă vizuală

aparate foto

Despre fotografie
Foto Blogger