28 iul. 2019
  |   Nu sunt Comentarii

Scrisoarea către Cezar

Mă, cuțulache, mai știi, tu, când te-am luat de la mama ta? De acasă, miculuțule, care erai? Știam, știam, dragule, că vei suferi. Cel puțin pentru o vreme. Știam. O vreme în care nu mai știai dacă ești ființă sau neființă. Te considerai bagaj, un ceva ce nu contai. Șoferul te considera o bucată de carne odiaoasă, numită câine.

Probabil simțeai că vei muri. Probabil simțeai că cineva te va ucide, pentru a-ți face rău. Probabil simțeai că nimeni nu o să te vrea, că cineva o să te ducă din nou la mama ta. Încerc să te înțeleg. De fapt, nu te simțeai, erai doar tu, cu ale tale tare, cu ale tale trăiri. Ce-ai trăit, dor tu știi. Și te cred. Te înțeleg. Cumva.

Eu, cel care te-am luat de lângă mama ta, îmi cer iertare. Iartă-mă, doar acceptă-mă, acum, ca pe cel mai bun prieten al tău. Ți-am fost mamă, tată, frate, soră, cușcă, curte, lucruri ciudate, cer diferit, telefon mobil, papuc, lemn mișto. Eu te-am cărat în brațe și aș fi în stare să te mai car oricând, oricâte kilograme ai avea. Te iubesc. Încet și mereu. Tare și oricând. Nu mor cu tine, nu mor fără tine. Tu vei fii cu mine.

Te-am dus în locuri pe care nu le-ai fi descoperit vreodată. Te-am ținut în brațe, te-am lăsat să mă lingi, să scârțâi, să-mi spui, să-mi vorbești, în felul tău, că nu vrei să mor înaintea ta, pentru că te va durea asta. Ți-am dat din apa mea, și-am suferit intenționat de sete, am mobilizat oameni pentru tine, te-am ferit de boli și de proști pe care oricum nu i-ai fi înțeles. Te-am culcat chiar și-n pat cu mine. Cu ochii mei te-am urmărit.

Cezare, nu-ți reproșez nimic, ești cel mai minunat câine din lume. Tu, de fapt, vorba unuia dintre ce-i mai buni prieteni umanoizi, tu nu ești câine. Așa am simțit și eu! Universul a reîncarnat o ființă care cândva m-a salvat de la tot ce-a putut, Universul te-a adus la mine să mor și eu, cumva, înaintea ta, fără să mai sufăr eu, văzând cum tu iar te-ai dus în altă lume, fără să-mi reproșezi ceva. Nu e un reproș, prieten drag și iubit, e vorba de un simț pe care chiar tu l-ai trimis în mine în alte vremuri. Eu asta cred. Te privesc, te ascult, întind mâna și te simt.

Mi-ai recunoscut prietenii, mi-ai rupt inima arătându-mi că uneori nu mai poți, dar că vrei să nu mă lași. Prietene, l-ai făcut pe Urieș să plângă, ori, Urieș nu plânge, oricum. Ai reușit, înaintea tuturor.

Dar, dragul meu, acum vreau să te întreb și eu ceva, aici, în scris, că, poate, cumva, nu ne mai întâlnim. De mine cine are grijă, dacă tu pleci, iar? Dar, ființă frumoasă, de tine cine are grijă dacă trebuie să plec eu înaintea ta? Cine? Cezare, mie mi-e frică de moarte. Eu m-aș bate cu moartea, dar știu că nu e vorba de o creatură pe care s-o poți și atinge. Dar cel mai tare mi-e frică de moartea ta și a oamenilor pe care îi iubesc. Poate mai mult decât pe alții.

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.