Sa luam una bucata copil si sa-l intoarcem pe toate partile. Din fata nu e bine, are creasta. Din spate pare a avea cocoasa, din lateral arata cam gras, de sus seamana cu un semn de intrebare. Buuun, sa ne uitam acum in jurul lui. Vedem hamburgher, pizza, coca-cola, tembelizorul, celulare, telenovele, manele peste tot – in masina, pe plaja, in birturi, la chef, la botez, la nunta, cluburi de noapte, cinematografe distruse, cersetori, smecheri care stiu sa spuna „cool” in mod corect.
La toate astea adaugam: calculator, pornografie infantila, violuri in biserici, certuri intre parinti, saracie, coruptie, spagi, bac cu “numarati un ou si spune-ti rezultatul”, tablete incorporate in olita pentru pisu, desene animate cu arme si nave spatiale, filme cu eroi criminali, second-hand, lanturi de farmacii, messenger, plm, asl, brb etc. Deci, repet, ce ii oferim copilului, modele sanatoase sau remodelare dupa ce l-am prostit? Il facem model tampit pentru pagini de reviste sau il modelam cu ce avem la indemana?
Sa va povestesc o scurta intamplare. Eu, prezent la un prieten, acum cativa ani, vizionam Star Trek. Apare nava Enterprise, copilul de 5 ani isi intreaba tatal: ba tata, ce-i aia de pe ecran? Vine si raspunsul de tata “responsabil”: …masina de spalat, copile, pleaca de aici! Copilul priveste mirat si apoi da un raspuns socant chiar la intrebarea pusa de el: …esti prost, ba tata, aia-i nava spatiala!
Ceea ce cititi nu este obsesie sau inventie scriitoriceasca menita sa impresioneze like-urile voastre, este o pictura virtuala a realitatii cu care se va confrunta si fiica-mea cand va incepe sa priceapa cum se bate saua sa priceapa calul.
Pai daca noi cream o junga, in care ne vanam cu arme ultrasofisticate, ne ghiftuim fara sa mai gandim si cautam apoi diete miraculoase care dezumfla burti, in care lumea virtuala a luat locul celei reale, daca modificam genetic tot ce ne pica in mana pentru a manca si vinde tot mai mult, in care nu conteaza cati neuroni mai am in cap ci strict ce bulendre pun pe mine, daca parintele este repetent cu brio la PEDAGOGIE dar totusi il ia de guler pe profesor ca-i oboseste copilul cu invatatul, despre ce naiba de educatie aleasa vorbim?
In mod normal, repet, intr-o lume normala, primul si cel mai important model in viata pentru copil ar trebui sa fie parintele sau bunicul/bunica. Sunt ei oare demni de aceasta onoare? Eu nu ma simt, desi ma stradui din rasputeri sa nu repet ce altii tot repeta.
Pai si cum sa devenim parinti model daca in tot ce facem procedam anapoda si dupa ureche sau dupa lectiile oferite de alti parinti repetenti, daca nu recunoastem ca nu ne-am nascut invatati si nici nu poti fi niciodata un parinte prea bun si intelept? Pentru ca eu stiu un lucru, daca vrei sa fii un parinte model ceri sfaturi de la cineva care a fost deja in pozitia aceea, nu-i asa? Ca doar nu voi cere lectii de la un vanzator de vata pe bat in cazul in care doresc sa invat cum se piloteaza un avion, e logic.
Situatia de fapt este groasa rau de tot, oricat de optimist as incerca eu sa raman. De ce? Cunosc multe, dar foarte multe cazuri in care parintele s-a substituit si traieste viata pe care ar fi vrut s-o traiasca sacrificand viata pe care copilul ar fi dorit de fapt s-o ia in piept. Ceea ce este in 90 la suta din cazuri nefiresc atat pentru copilul devenit adult, cat si pentru societatea si cercul de influenta al acelui individ. Sa va dau un exemplu: bunicul si bunica au fost medici, mama si tata sunt medici, copilul nu are inclinatii spre asa ceva prin urmare spune: tata, eu iubesc suruburile, obiectele, imi place sa stiu cum functioneaza anumite sisteme, prin urmare vreau sa urmez facultatea de inginerie atomica. Tatal, medicul sobru din el, se intoarce furios si spune cu o privire care taie ca un laser: tu te faci medic bah, termina cu ingineriile tale ca iti dau una de nu te vezi!
Copilul se face medic, scrasneste din dinti, sufera in el si-l asculta pe batran. Urmarea la situatia asta o vad cam asa: avem una bucata medic care va trata oamenii ca pe niste obiecte, ii va desuruba si insuruba la loc cu dragoste mare pentru obiecte, dar fara pic de mila, respect sau responsabilitate fata de oameni, implicit fata de pacientii sai.
Cu toata responsabilitatea spun ca nu avem modele sanatoase de oferit copiilor nostrii, pentru ca ceea ce insiram pe taraba este anost, fara substanta, grotesc, inuman, odios, fara viitor, iar prin asta chiar noi cei care incercam sa vindem aceste prostii devenim niste zerouri mari la capitolul Cum sa fi model pentru copilul tau.
Da, stiu, o sa sariti pe mine si-o sa-mi spuneti ca nu doar adultii trebuie sa faca ceva in acest sens si ca ar trebui ca si copilul la un moment dat sa se straduie mai mult, sa aleaga mai bine, sa reziste tentatiilor, sa iubesca utilul, placutul si sa nu se mai indrepte strict spre kitsch, placeri fizice, abandonare de sine, droguri, arme etc. Nu, nu cred ca un copil nu se straduie sa imbratiseze binele, dar cred ca atunci cand el crede ca o face mai bine, vor fi avut grija deja alti adulti sa se asigure ca acel copil o va lua pe pante gresite, astfel incat sa devina doar o cifra pe harta lumii si sa fie manipulat usor de la o criza mondiala la alta.
E dura realitatea, stiu, in ea imi voi lasa si eu copilul atunci cand ma voi duce in ceruri sa ma odihnesc. La fel au o conotatie dura si motivele inventate de copii si transmise de adulti pe feisbuc, formulate cam asa: nu existi daca nu ai cont pe feisbuc, pe messenger, pe skype, daca nu ai datorii la banca si celular smartphone, in general daca esti pe langa trend. Concluzia este ca modelul ales iti pare a fi la inceput un elan care te inalta, insa atunci cand vei cadea vei deveni un mare anonim cu un singur zbor frant la activ. Asta daca nu cumva esti un luptator si ai decis sa te remodelezi dupa alte tipare.
Si stiti de ce nu cred eu ca majoritatea copiilor din ziua de azi nu gasesc modele sanatoase de urmat? Pentru ca exista genele si mostenirile transmise din generatie in generatie. Daca eu ii spun copilului sa invete nu sa se uite la telenovele, in timp ce eu mananc dimineata, la pranz si seara doar telenovele, daca rad de copil ca asculta muzica gen manele, in timp ce eu plang de placere cand ascult versuri care imi spun ca “ma iubeste femeile”, daca televizorul meu este blocat doar pe stiri cu violuri, crime, talharii, mizerii politice, atunci ar trebui sa nu ma astept la o educatie prea aleasa pentru progenitura mea, asta daca nu cumva un alt model a reusit sa-l cucereasca atat de tare incat eu am devenit un mare ignorat.
Leonardo da Vinci a spus candva asta: Printre marile lucruri aflatoare printre noi, Nimicul este cel mai mare. Acesta domneste in timp si isi trimite bratele in trecut si in viitor si cu ele distruge tot ceea ce a fost si tot ceea ce va veni, atat in natura, cat si in lumea animala, si nu poseda nimic din indivizibilul prezent. Eu completez cu ideea ca a deveni un model demn de urmat inseamna in primul rand sa devi un lider, o persoana care comunica, fara subiecte tabu, fara ocolisuri si evitari, mai ales cu copilul sau.
Copii, adultii, noi oamenii, avem nevoie de modele in viata, pentru ca acest lucru face parte din natura noastra. Societatea, cel putin a noastra, a fost recladita pe principii care nu tin cont de valori, care se axeaza doar pe nevoile fiziologice si care merg mana-n mana cu ideea de globalizare a lumii, deci de globalizare a omenirii. Adica incet, incet, vom fi toti modele identice, cu un singur neuron, cu un singur tel, acela de ai ajuta pe altii sa ne devina modelele supreme. Nu dati cu pietre, nu va revoltati, intai uitati-va in jur si in oglinda, abia apoi navaliti cu parerile voastre.
Ah, si mai am o intrebare: ce fel de model este parintele care fara sa se uite se arunca pe trecerea de pietoni de mana cu progenitura proprie sau cel care isi scoate copilul din echipa de handbal pe motiv ca antrenorul a ridicat vocea la el in timpul meciului?
Mi-au ridicat mingea la fileu Maya si BlogPower 75.
Recomand spre analiza si alte pareri: Modele si modeluri, Ergo sum, Modele de viata.
Bătrâna care mi-a îngrijit cândva copilul avea o vorbă. Prin imitație s-a civilizat omenirea. Mare dreptate, numai că… imitația asta e cu dus și întors. Cu bune și rele.
Eu cred că și modelatul ăsta trebuie să aibă o limită. Nu poți să îi impui unui copil să viseze ca și tine. Sau și mai rău să realizeze lucruri pe care tu, părinte, dintr-un motiv sau altul, nu le-ai făcut. Eu cred că trebuie lăsat să încerce. Fotbal, pian, pictură, calculatoare. Pe unele le va abandona repede, dar de ceva, cel mai probabil, se va simți atras. Dar și asta cu o limită. Sunt părinți care își cară copiii la tot felul de activități. Fără să le pese dacă odrasla este sau nu atrasă de ele.
Un copil este în primul rând oglinda familiei în care trăiește. Numai apoi a societății din care face parte.
Ai dreptate, o mare parte dintre cei mai in varsta au gasit metode si solutii sa se perfectioneze ca si parinti si au reusit sa transmita si altora invataturile lor.
Cred ca ai vazut filmul Gladiatorul, este unul dintre preferatele mele. In el, Commodus, fiul lui Cezar, ii spune tatalui ca nici una dintre virtutile pe care el crede ca le are nu s-au aflat niciodata pe lista de prioritati a imparatului, la care Cezar ii raspunde: „Commodus, greselile tale ca fiu sunt consecintele esecului meu ca tata.”
Eu cred ca asta se intampla si in realitatea zilelor noastre, din pacate.
Un articol foarte interesant și o analiză aproape completă a modelelor de viață. De un lucru trebuie să ținem seama. Un copil nu trebuie să fie obligat să facă ceva. Copilul trebuie canalizat în joacă spre ceea ce are de făut. Modelul de viață nu se impune. El „se fură” ca orice meserie. Într-o zi mergând cu Daniel pe stradă cineva îmi spuse: „copilul ăsta va merge așa cum mergi dumneta pentru că se uită numai cum pășești”.
Din păcate nu toți adulții sunt modele pentru copiii lor.
Corect, aici sunt de acord, modelul potrivit se „fura”. Iar de vrem sa-l orientam pe copil spre ceva, trebuie s-o facem in joaca, la fel cum se educa si un caine, altfel va prinde ura sau vom fi ignorati total.
Iar cand copilul, in ciuda tuturor obstacolelor, devine suficient de inteligent incat sa-si dea seama ca cei pe care i-a crezut modele in viata sunt de fapt niste ratati, sufera. Sufera mult.
Si eu am suferit cand am descoperit ca Mos Craciun nu exista, pentru ca imi placea personajul si chiar il imitam. Astazi, ca si adult, ma fac Mos Craciun in fiecare an si am grija sa nu fiu descoperit… Si ma bucur sa-i vad pe copii ca sunt bucurosi si ca primesc daruri pentru ca au fost cuminti.
1-A modela sau a nu remodela copilul.
Copilul meu de plastilină. Copilul meu ce trebuie să ia forma dată de părinți, apoi de învățator, de profesori, mai nou de doamna de pian, canto, dansuri, judo, balet, apoi de biserică, de societate, de iubit sau iubită.
De ce trebuie să-l mototolim după propriile dogme, după propriile neîmpliniri și frustrări. Nu ar fi bine să-l lăsăm să descopere și să se descopere, să selecteze, să aleagă?
2-Prost esti tu, bai tata, a zis copilul!
Copilul nu va spune niciodată aceste cuvinte, dacă va fi înconjurat cu respect, dacă îi va fi explicat că nu există nici prost, nici deștept în lumea asta. Fiecare e prost sau deștept în funcție de conjuctură, în dreptul său. Important este să nu judeci.
3- Modelul de jungla
Cine duce copilul în junglă? Pleacă de-a busilea, nu poate trece pragul.Tu mergi în față lui pentru a îndeparta la timp orice obstacol, pentru a-i întinde mana să se ridice. Când simți că ți-e greu, căzut poate fiind chiar tu, întinde mana și cere ajutor. Chiar și singurului trecător de la acea ora.Vânzătorul de vată pe băț. Ce dacă-i un om simplu! Poate avea înțelepciunea a zece învățați.
4- Traiesc eu in locul tau, bine?
Ai mei nu au vrut să le continui tradiția, dar nici nu m-au lăsat să fac ce vreau eu…am făcut o vreme ce-au spus ei, apoi…am făcut ce-am vrut eu. Nu mai eram copilul de plastilină.
Cu toata responsabilitatea spun ca nu avem modele sanatoase de oferit copiilor nostrii.
Ba avem, avem modele numai că e mai comod să plângi de teama drobului de sare decât să te duci să-l arunci naibii cât colo.
5- Sa negociem realitatea
Nu negociem nimic. Realitatea se acceptă. Negociez cu mine, cu felul în care nu vreau să-mi cresc copilul.
6-O personalitate a spus candva…
De la mamaie, cetire: “Lasă lumea cum e ea, nu-o face din bună, rea!”
7-Eu te imit pe tine, tu ma imiti pe mine, un fel de copy-paste!
Eu nu vreau să te imit pe tine, nici tu să nu ma imiți pe mine. Vreau sa fim adevărați, ca mai târziu, copii noștri să poată spună “Modelul meu de viața este tata, modelul meu de viața este mama”.
Ai demontat sau completat fiecare idee in parte. Oricum, varianta expusa de tine exista in cazuri tot mai izolate, sper sa ma insel eu. La punctul cinci, ideea de negociere este exact cum ai inteles-o si tu… 🙂
Si ca sa continuam, pentru ca sunt multe de spus pe marginea acestei teme, intreb: un individ care infunda puscaria ori de cate ori se vede din nou liber a gresit cumva persoana model din viata lui? Cum il mai remodelam si de ce am face-o?
Pai dragul meu, de aceea exista exceptii.O societate cu oameni perfecti exista numai in mintea lui Platon, Thomas Morus sau Owen.
Aha, deci pe ala il lasam in plata Domnului?
Cred ca despre modele se pot scrie pagini intregi, dar tu ai surprins aspecte esentiale aici. Mi-a placut ca ai tratat subiectul cumva din interior, fara a te situa deasupra lui, omniscient, recunoscand „pacate” care au devenit ale societatii in sine.
Si sa modelezi esentialul unei chestiuni e lucru destul de dificil, ca reusim uneori si ca altii observa deja e putin mai bine. Multumesc pentru aprecieri.
Articolul tău prezintă realitatea, fără îndoială, chiar dacă mie îmi aminteşte de majoritatea filmelor româneşti făcute după ’90 încoace, în care România are o culoare predominant gri-închis spre negru (iar eu nu o văd chiar aşa). N-o fi roz, recunosc, dar din ea încă face parte Nichita Stănescu…şi Creangă, Sadoveanu, Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Mihai Bravul, Iorga, Eminescu, Hogaş (ordinea e aleatorie) etc etc etc…Ăăăă, mai cine? Păi Urieşul e tot român, Maya, Liviu (amândoi), Dana (amândouă) şi Bianca şi Cristi şi ceilaţi – ca să vorbesc de cunoştinţe comune, oameni care fac cinste acestei naţii. OAMENI cu bune şi rele (destul de puţine cele rele, sunt sigur).
Modele.
Auzi, uite pe cineva aici : http://momentesipareri.blogspot.ro/
Ce părere ai ?
Ca vrem sa privim realitatea in ochi este optional, evident. Ca avem puterea sa fim optimisti, sa vedem si partea roz dintr-un intreg alb-negru deja este ceva ce putini pot face.
Cat despre exemplul tau… Un blog dragut, cu mult roz, cu clipe fericite… si cu multi copii. 🙂
….cu multi copii, dar mai ales cu unul care citeste si comenteaza ceea ce citeste.Acest copil face parte din societatea asta pe care o vedem atat de neagra, sau gri.
Ai dreptate, trăim într-o lume nebună.
Ca noi…