Cum stă treaba cu prostul repetent și natura moartă

Aseară. Io ș-un preten. Pă deal. Trebăluiam nește chestii. Tot pă deal. Pă același deal, la o distanță oarecare, un tip. Cu mașină mare. Mare, frate. Un fel de mițubișii. Mășina stătea într-un cot, cu botul spre vale și cu curu la deal, jumătate pe drum, jumătate pe iarbă, ziceai că-i la picnic. Noi ne vedeam de ale noastre. Observăm, că ochii dracului ne erau la noi, nătângi mai suntem când ne întoarcem la origini.

Și auzim deodată hardughia, care stătea în cot, într-o rână, că începe să turuie. Ne uităm, cu ochi cu tot, și cu ai dracului, întracolo. Tipul, singurul, adică ăla de i-am spus eu tip, să bagă în aia de-i poți spune mașină și începe să-i dea bice, hardughiei, ambalează motoarele până îi dă hardughiei fumul și norii de praf pe nas. Pfuah, zic, ce dreacu face ăla? Ne scălămbăim. Noi, proștii cu ciucuri, cu gurile căscate ne puneam întrebări existențiale. Tăcere.

Iese tipul din hardughie și vine spre noi. Mno, zic, să vezi că ne-o luăm. Cine dreacu m-o pus să zic că-i mițubișii, că-i proastă și necurată mă-sa? Asta e. Mi-o sug, în sfârșit, scap de-o coastă.

Ajunge tipul la noi și, smerit, tâmpițește, adică ne întreabă, nu vă supărați am rămas cu mașina înțepenită cu botul la vale și nu pot s-o mai scot de acolo, n-ați putea să mă trageți puțin de acolo, să ies în drum?

Răsuflu ușurat. Am scăpat, îmi zic, arcadele îmi stau tot acolo, coaiele încă respiră, îmi crește păr și barbă, deci, încă trăiesc.

Păi, stai să vedem, zic, noi avem mașină miculuță și nici n-avem cârlige la ea.

Da` hai să vedem ce-i acolo. Mergem la hardughie. Ciucuri și bai mare. Lăcuste moarte împrejur și cor de trubaduri cu două picioare strigau, murim. Aveau doar o notă. Murim. Înțepenită, hardughia, ca dreacu. Își făcuse c-o roată un șanț de ziceai c-o vrut să ajungă pe supt pământ până la Cetatea Devei și apoi la Cascada Bigăr.

În fine, ne apucăm de treabă. Punem bolovani la roți, construim podulețe din bușteni, găsim ș-un covor aruncat de unii și uitat de vreme. Ancorăm spatele hardughiei cu sfori de un copac, să nu plece nebuna la vale.

Ambalăm și noi de-i sar pistoanele din orbite. Nimic. Proasta, se încăpățâna, să stea cu botul spre vale. Ziceai că-i posedată de prostul care o proptito acolo. N-o murit și bunicul așa? Morți toți s-or dus. Și nuieaua de le cer era moartă, noi, vii, ne hilizeam de după ochelari de cal, negricioși.

• Mno, zic, prietene, noi am încercat, dar nu putem mai mult, descurcă-te singur mai departe.
• Dar cum de ai ajuns aici și de ce, îl întreb pă tipul plin de el?
• Păi, știți, am venit să admir natura.
• Cu botul fiarei la vale?
• Mda. Hâhâhâ, zâce!

Să-mi bag pula, ștromeleag – ce-o fi, învârtoșat sau cum dreacu s-o găsi, îmi zic, ăsta chiar îi tâmpit la scăfârlie. Sun pe cineva, o zâs, puștanul (era destul de tânăr, am uitat să vă zâc). No, sună. Sună. Auzim. Nu-l ajută nimeni. Auzi, prietene, eu pot să sun un prieten, vine cu gipalăul și te trage de nu ți-o vezi. Atâta doar că tre` să plătești. Muie ți-ai luat, șpăguță trebuie să dai. Sun?

• Mai ești sau nu mai ești?
• Mă gândesc, zice, dobitocul, cu ciucuri.

Am respirat. Nu mult. Încă aveam aer în plămâni. O venit și admiratorul naturii șă-și proptească ciucureii în coate. Ăsta-i cu chimia pe care eu am ratat-o. Unde dracului era diriginta mea, profa de chimie, la ora aia?

L-or scos, unii, din căcatul mâlos. S-o dus acasă și-o venit c-o sticlă de vin. Era verzui, era prăfuit. Prietene, asumă-ți, natura e șefa.