Dependența de telefonul mobil nu mai reprezintă o preferință

Dependența de telefonul mobil, că vrei sau nu să recunoști, chiar nu mai reprezintă o opțiune, o alegere. Ți-ai cumpărat telefon mobil? Tocmai ți-ai creat o fobie și-o dependență. Tocmai ai început să fii amenințat de prieteni, înjurat în surdină, catalogat ca și iresponsabil, neserios și fără respect față de toți cei cărora le-ai încredințat numărul tău de telefon.

Da, nu fac glume. Și sunt convins că nici tu nu crezi că am chef de glume proaste. Nomofobie se numește fobia legată de telefonia mobilă, dependență și adicție la un drog, asemănătoare cu adicția la alcool. Despre asta vorbim. Mai exact, vorbim despre o boală nouă cu care se confruntă omul modern din zilele noastre.

Unii nu recunosc că sunt dependenți de telefonul mobil. Aceștia cred că deținerea unui mobil nu înseamnă nimic grav, că pot să renunțe oricând la el, că ei pot face chiar doar ce vor ei. În realitate, lucrurile nu stau chiar așa. Dar hai să detaliem puțin.

Am un prieten care, la începuturile telefoniei mobile în România, și-a cumpărat și el și soția lui telefoane mobile cu apelare vocală. Acesta a plecat într-o misiune în care a fost nevoit să-și pună telefonul pe modul silențios. În timpul misiunii a observat că-i sună telefonul. Părea că soția lui îl apelează. A răspuns, a spus în șoaptă ”da, draga mea, nu pot să vorbesc, te sun eu mai târziu…”. Numai că, acolo s-a întâmplat altceva.  Soția lui nu-l sunase intenționat. De fapt, aceasta povestea cu prietena ei cea mai bună despre o seară în care a fost cu amantul ei. Amicul meu auzea totul, în cele mai mici amănunte, adică, cât de groasă o are amantul soției lui, cât de pasional și de macio e și cât de rezistent la pat.

În realitate, lucrurile au stat cam așa. Soția prietenului meu și-a activat apelarea vocală de pe telefonul mobil la rostirea numelui soțului. Telefonul cu pricina era pe o măsuță, chiar sub nasul soției, iar la rostirea numelui soțului, telefonul a apelat. Rezultatul? Divorț la prima strigare.

Un alt caz ar fi cel legat de mine personal. În urmă cu ceva timp am fost la o întâlnire de motocicliști și rockeri, în aer liber. De fapt, este vorba de un eveniment care ținea, la vremea aceea, trei zile. Concerte, mâncare, băutură, distracție. În zona respectivă, adică în valea aceea care e situată cumva printre niște dealuri stâncoase, nu există semnal la telefonul mobil. Acolo se poate ajunge cu mașina, numai că după ce ai intrat între stânci nu mai ai semnal la telefon.

Eu ce-am făcut? Într-o seară am decis să stau mai mult, vroiam neapărat să mai stau cu niște prieteni la un pahar de vorbă și să ascultăm o trupă de rock a cărei muzică îmi place foarte mult. Am vorbit cu un taximetrist să vină să mă ia la o anumită oră. I-am precizat acestuia că nu am semnal la telefon în zona respectivă și că mă bazez pe spusele lui. Sunt aproximativ 12 kilometri distanță din orașul meu până acolo.

Și m-am pus la băute și la distracție cu prietenii, liniștit fiind că taximetristul va fi la ora unu noaptea prezent să mă ducă acasă. La ora stabilită am ieșit în drum. Băusem mai multe beri, așa că îți cam dai seama că nu prea eram în stare să merg pe jos 12 kilometri. Taximetristul ioc. Am pornit încet, încet, în întâmpinarea lui. Mă gândeam, speram, că o să vină și-o să mă recupereze de pe drum. Numai că escrocul nu a venit și eu… m-am rătăcit. La propriu. Mă ajunsese oboseala și efectiv am intrat în faza aia când parcă simți că te lovește cineva în moalele capului. Da, m-am rătăcit. Observam niște case și eu nu știam unde sunt. Scot telefonul mobil. Mă uit pe ecran. 2 la sută baterie. Foarte tare, zic. Îmi sun soția și îi spun că m-am rătăcit, că taximetristul nu a venit după mine și că mai am doi la sută baterie la telefonul mobil. Și ea încerca să afle unde sunt pentru a veni cu mașina noastră să mă recupereze. Nu știam unde sunt și, în plus, bateria de la smartfon moare. În clipa aia am avut senzația că sunt izolat de lume, că mă aflu în imposibilitatea de a ajunge printre ai mei. Povestea-i mai lungă, dar nu despre asta vroiam să vorbesc. Am vrut doar să scot în evidență ideea dependenței de telefonul mobil

Și acum hai să vorbim și despre alte situații în care își face simțită prezența dependenței de telefonul mobil. Îi cumperi mamei, tatălui, copilului telefon mobil, ca aceștia să te poată suna în cazul în care pățesc ceva, în cazul în care au nevoie de tine. Tu ce faci? Pui telefonul pe silențios sau chiar îl închizi și-l ”uiți” pe undeva prin casă sau prin mașină. Copilul tău vine de la școală, liceu, facultate și în drum spre casă dă o mașină peste el. Nu moare, dar este timorat, speriat și vrea să vorbească cu părintele lui. Copilul sună și constată că părintele lui fie nu răspunde, fie are telefonul închis. Intră în panică. Restu-i bla, bla, bla….

Părintele, căruia i-ai cumpărat telefon mobil pentru a te ține la curent cu probleme lui, bolnav fiind sau singur pe lume, te sună și tu nu răspunzi, fie pentru că ai telefonul închis, fie pentru că îl ai pe silențios și nu auzi apelurile. Bla, bla, bla…

Oamenilor, dependența de telefon există, repet, fie că o luăm în considerare, fie că nu. Dacă nu vrem să avem această dependență nu ne mai cumpărăm telefon mobil. Altfel, de la momentul în care am dat numărul nostru de telefon am devenit instantaneu dependenți de telefonia mobilă.

Desigur, poți să trasezi niște linii, prin care să te declari mai mult sau mai puțin dependent, dar tot dependent te numești.

În fine, dacă nu sunteți dependenți responsabili, vă rog să renunțați la telefonul mobil. Mama mea are telefon fix, deci nu e dependentă de telefonia mobilă. Tu cât de dependent ești de telefonul tău mobil?