Iebuprofen de dăbuleni

Bă, că mă tot acuză unii că nu știu să vorbește românește. Bine, las pe articolul ăsta acilea, nu pe blog, că apoi sunt acuzat de cerbicid, scârbă și alte alea. Că cică să citești blog (ie fix pe blog) ie greu, îți ia juma de zi să te pregătește să citește cuvântul blog, ie grele blog. Și cine știe în ce încrengrătură te mai bagi, mai apoi. Ie grele cu româna. Și blog ie cu tâlc. Pita nu se mâncă, se suge cu biscuiți din dăbulenia.

Iera româncă, profa, prima mea profă de română. Iera rea, bună, dar rea. Dar bună. Avea craci până în gât. Copchil ieram, dar bună de pâmbă. Copchil, dar mi-am dat seama. Și-o chema și cojocaru. O chemau și alții, dar n-o fost la tăți. La unii s-o dus. Treaba iei.

Ia o fost profa mea, dintâi, și chiar m-o învățat, am scris â și ț și pe morții mă-sii până am căpiat. M-o disperat.

Păi voi nu știți ce am scris io deasupra, dar să cițiți coșmarul care urmează.

Când m-am născut am zis vin, dă-te, restu-i oltenește. Nu-s din Oltenia, dar vorbe am de-acolo. Că-s român. Citești, boule? Ie cu critice, diacritice.

Bă, când de-a-n pulea scriu că am degete nu voce ca tine să-l întrebi pe goagăl, io am învățat să scriu? Iera mama prin zonă și sormea și ziceau scrie.

Mai du-te dracului, handicapat mintal, muci adun eu, sunt mucii mei, tu habar n-ai ce-i aia mintal. Nu ți-am dat numele din respect pentru mama ta, pentru că ea a crezut în scriofoșenia căreia i-a dat viață. Mi-au spus unii să nu mai scriu pe-aici. N-am scris, doar am spus. Nătâng, cretin, dement. Zic și io.