Ion Iliescu, te-am lăsat să hurducăi, sper, prin iad

N-am vrut să scriu – am tot ezitat, despre mizeria de om, Ion Iliescu, care ne-a introdus, cumva, în NATO. Pentru asta îi mulțumesc. Doar pentru asta. Nu și pentru că ai fost șmecher în fața Europei când ai dus România de râpa satului.

Ion Iliescu. Nici măcar un Ceaușescu. A trăit, a condus, a plecat cu salve, Ion Iliescu, tătucul tuturor democrațiilor din România. Aproape moartea morții. Iliescu a alimentat ideea de incapacitate a omului, capacitatea a fost pusă la raft de aservire.

Dar hai… Așa a murit și mama mea, cu bune și rele. După un secol de politică aservită, revoluții, mineriade și o longevitate demnă de invidiat de orice tartore al istoriei, Ion Iliescu, a decis, în sfârșit, să ne părăsească. Cu trâmbițe și tobe. Nu împușcat, nu condamnat.

Născut în negura istoriei, cu scâncete, asumat
Ion Iliescu s-a născut cândva, nici Dumnezeu nu-și mai amintește, că Iliescu o fost mai vechi, într-o epocă, certuri mari la istorici, unii spun că 1930, alții susțin, vehement, că era deja adult când s-a construit Sfinxul.

Crescut în cultul partidului comunist, Iliescu, soarele de după opșnoă fatidic, a urmat calea clasică a oricărui tânăr promițător, comunism, URSS, pupat mâna tovarășilor mai roșii ca steaua sovietică.

Erou al in(RE)voluției
În decembrie 1989, Iliescu a ieșit din umbră ca un cavaler salvator – cu manualul lui Lenin în buzunar și cravată de Dăbulenia. A preluat frâiele țării într-un haos glorios, oferindu-ne iluzia schimbării și libertății, condimentată cu rafale de armă și o tranziție lină spre el.

Au urmat alegeri democratice, în care poporul a votat cu entuziasm pentru viitor, doar ca să descopere că viitorul arată foarte mult ca trecutul, dar cu o tentă mai pastelizată.

Mineriadele, excursii cu bâte și votcă multă
Când lucrurile nu mergeau bine, Iliescu a avut soluția simplă, a chemat minerii, că articolul 8 din Proclamația de la Timișoara, pusă pe masă de George Șerban, prevedea interzicerea fostei nomenclaturi comuniste și foștilor securiști de a ocupa funcții politice timp de trei mandate consecutive. Așa au apărut legendarele „mineriade”, acele team building-uri brutale ale democrației originale, în care bâtele vorbeau mai tare decât discursurile. Când ziarele au început să întrebe „Ce faceți, domnule Iliescu?”, răspunsul a fost clar, „Muncim și nu gândim!”

O viață politică de neclintit
Fie că era președinte, fost președinte, sau doar o entitate omniprezentă cu costum gri, Ion Iliescu a reușit să rămână relevant deceniu după deceniu. A traversat epoci, crize, alegeri și tentative de justiție cu aceeași expresie calmă, de om care știe că n-o să pățească nimic. A fost acuzat de crime, de corupție, de comunism, dar toate l-au ocolit cu o delicatețe de balerină. Justiția română a funcționat impecabil, încet, vag și fără urmări.

Moartea, singura funcție pe care n-a putut-o refuza
Și totuși, inevitabilul s-a produs. Moartea, într-un moment de curaj rar, și-a făcut treaba. Surse din lumea cealaltă spun că Ceaușescu l-a întâmpinat cu „Ce faci, mă, Ionele, iar tu?!”, iar Stalin a oftat: „Nici aici n-am scăpat de tine?!”

Națiunea este împărțită între doliu și ușurare. Unii spun că Iliescu ar fi trebuit să trăiască veșnic, doar pentru a asista la toate revoluțiile pe care le-a ratat. Alții se întreabă dacă moartea nu e doar o altă strategie de retragere temporară.

Eterna tranziție, ca epilog
Ion Iliescu nu a murit. S-a democratizat definitiv. În urma lui rămâne o țară care încă încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat în ultimii 35 de ani și de ce tot acolo a ajuns.

Cine știe? Poate că, într-o bună zi, România va reuși să iasă din tranziție. Dar până atunci, o să ne uităm cu nostalgie și sarcasm spre un om care a condus țara ca pe un VHS, cu pauze, derulări și mult, mult zgomot de fond.

Stai. Copilul Partidului
A urmat școli bune – bune pentru cine dorea să urce în ierarhia Partidului. În anii ‘50, URSS-ul l-a primit cu brațele deschise. S-a întors cu diplomă de la Moscova și cu un manual despre cum se face politica, cât mai multă putere, cât mai puțină transparență. Un comunist discret. Iliescu a crescut în structurile PCR, în preajma lui Ceaușescu, până când a devenit prea vizibil și prea potențial periculos pentru mărețul conducător. A fost trimis pe linie moartă, în funcții administrative obscure, unde a așteptat cuminte… și așteptat… și așteptat.

Când Ceaușescu a început să dea semne de instabilitate, Iliescu era pregătit – nu ca să-l răstoarne direct, ci să fie la locul potrivit, cu discursul potrivit, atunci când „poporul” avea nevoie de un lider cu față calmă și cu vorbele „dragi români” în repertoriu.

Revoluția din 1989, schimbarea în care tot el era viitorul
Decembrie 1989. Țara fierbe. Ceaușescu fuge. Poporul urlă „Libertate!”. Și din haos, apare Ion Iliescu. Ca un personaj pregătit dinainte, cu harta instituțiilor în buzunar și cu un zâmbet de „Stați liniștiți, știu eu ce trebuie făcut”. Televiziunea Română devine scena principală, iar el – regizorul și actorul. În câteva zile, România trece de la dictatură la democrație, originală. Una în care vechii comuniști s-au rebotezat.

Alegeri cu rezultat sigur
În 1990, românii votează pentru prima dată liber. Și, cu o generozitate tipică poporului, îl aleg exact pe cel care fusese în Partid toată viața. A ieșit președinte cu un scor nord-coreean, semn că tranziția merge strună, oamenii schimbaseră doar poza din biroul instituțiilor publice, nu și sistemul.
Replica lui Iliescu a rămas în istorie, „Vă mulțumesc pentru spiritul civic.”

Mandate fără sfârșit… aproape
Iliescu a condus România între 1990-1996, apoi între 2000-2004. A fost mereu acolo, fie ca președinte, fie ca „tătuc” politic în culise. Nu a pierdut vremea cu reforme prea radicale; de ce să strici ceva ce funcționează pentru cei de sus?

Sub el, România a intrat în NATO, dar a trimis economia în pioneze. A semnat tratate occidentale, dar și-a păstrat prietenii estici. Politica lui a fost un balans permanent, un pic spre vest, dar cu ochiul pe Moscova, să nu se supere nimeni.

Justiția?! Un maraton în reluare căcat cu perje
Ani mai târziu, au apărut dosare penale pentru crimele din revoluția opșnouă și pentru mineriade. Proces după proces, amânare după amânare, până când lumea a uitat de ce se judecă, erau ofensați chiar și cei de pe stradă. Nimic nu l-a atins. Iliescu a rămas mereu deasupra. O rogojină aruncată definitiv peste simțurile și ochii unui popor prea stins.

După Iliescu, România încă nu știe exact încotro merge. Dar știe cum să meargă, încet, cu pauze, cu bâte pregătite pentru orice protest. Istoria îl va judeca. Sau poate nu, dacă istoria noastră merge la fel de repede ca justiția.

Necrolog internațional – „Ion Iliescu, omul care a trăit trei vieți politice”

The New York Times
„Ion Iliescu, fost președinte al României, a murit la vârsta la care mulți oameni abia își încep pensia… a treia. Iliescu a fost una dintre puținele figuri politice din Europa de Est care a reușit să fie comunist, revoluționar și democrat, fără a-și schimba prea mult garderoba sau convingerile.
Lăsând în urmă o națiune încă în tranziție, Iliescu va fi amintit pentru calmul său, pentru zâmbetul imperturbabil și pentru abilitatea rară de a promova schimbarea fără să modifice nimic fundamental.”

The Guardian
„Iliescu a fost liderul care a preluat frâiele României în haosul din 1989 și a condus-o printr-o democrație… experimentală. Criticii îi reproșează mineriadele, lipsa reformelor rapide și faptul că a păstrat prea multe reflexe comuniste. Susținătorii îl laudă pentru stabilitate. Istoricii încă dezbat dacă stabilitatea era un scop sau doar o pauză între două epoci de incertitudine.”

Pravda
„Tovarășul Iliescu a fost un prieten adevărat al poporului rus. Chiar și după ce România a intrat în NATO, el a menținut respectul față de marele vecin de la Răsărit. Nu a trădat niciodată complet valorile socialismului – doar le-a ambalat altfel.”

Le Monde
„Ion Iliescu – un amestec paradoxal de Lenin și bunic blajin. A fost dovada vie că, în politică, supraviețuiesc nu cei mai puternici, ci cei mai răbdători. Moartea sa marchează sfârșitul unei epoci… și începutul discuțiilor nesfârșite despre cât de mult din acea epocă mai trăiește încă în România.”