Cu mâna dreaptă își mângâia cotul stâng, insistând pe un punct anume. Atent, își apăsa un ceva cu plasturele care îi acoperea un punct, dintr-un punct. O durere aparte, doar de el, probabil, știută, îi tot zorea occipitalul. Nu icnea, nimic nu-l deranja, în rest. Doar insista, sperând, să înlăture ceva ce-l oprea să simtă relaxarea pe care și-o dorea foarte mult. L-am întrebat în fel și chip. Nu a vrut. L-am trântit printre lanțuri. Cu lanțuri. S-a poticnit. Am insistat. Atât s-a putut.
Eu – Ce faci? Sunt Traian Urieș. Vorbești cu mine?
El – Da. Și eu sunt. Dar nu mai desenez de la Cezar încoace. Moșmodesc, ce, nu vezi?!
Eu – Am crezut că sorcovești. Mi-au zis unii că ești tulburat de personalitate multiplă, unii care chiar suferă de personalitate multiplă, chiar ești suferind?
El – Bine, bă, da, mă cred dac, chiar dacă mă numesc Traian. Sunt suferind de personalitate multiplă?! Hai, în pălăria mea, să terminăm cu striațiile astea, pot, oricând, să înfrunt un psiholog, cu pisihatrul – habar n-am dacă fac față, că probabil nu-l mai recunosc, la un moment dat. Deci, despre ce vorbeam?
Eu – Cum e să prestezi ca brancardier?
El – Ești prost? Car oameni, ce dracului nu înțelegi?
Eu – Ești jurnalist de profesie, îi informai pe oameni, le dădeai, cândva, o felie din ceea ce se întâmplă în lume, acum, ce le dai?
El – N-am fugit de oameni. Întotdeauna am vrut să fiu ceva pentru oameni, să fiu un un liant, să fiu o punte, să creez ceva pentru oameni, pentru ființe, de fapt, așa că am ales ce trebuia. Sunt lângă oameni suferinzi. Văd și înțeleg, treptat, ce simt.
Eu – Îl simți pe omul pe care îl duci la masa de operație?
El – Incredibil de mult. Te-ai tâmpit?! Unii tremură, alții sunt glumeți, în mod sarcastic, strașnic, uneori, într-o încercare macabră de a se extrage din starea în care sunt, și e normal să fie așa, îi simt. Nu-i bine, nu te simți bine, când te duci înspre zona în care un cineva îți dictează viitorul. Eu sunt primul pe care îl vezi, s-ar putea să fiu și ultima figură pe care ai văzut-o în viața ta. D-aia nu sunt atât de apreciat pentru munca mea. Sunt, cumva, puntea, dintre lumi. Dar să nu exagerăm, deși, realitatea este alta.
Eu – Adică duci omul spre masa de operație ca pe un miel care nu știe ce-l așteaptă?
El – Prietene, imaginează – ți că ești câine și ai două luni de când te-ai înfățișat pe lumea asta. Te iau de la țâță și îți pun în față un blid cu resturi dintr-o ciorbă veche, în care arunc niște mămăligă rece, cu mucegai, și niște zăr coclit. Ca să te oblojesc, îți pun în jurul gâtului un lanț, ruginit și te proptesc, ca să latri, definitiv, spre sfânta lună, o viață întreagă, acolo, proptit. Răstignit, cu răni și dureri cu tot, cu frigurile tale, cu fără dorințe, cu durerile doar ale tale. Da, nu ești omul cu masca de fier, ești câinele cu lanțul de fier, desigur, e o diferență. Scuze, despre ce vorbeam?
Eu – Ai divagat de la subiect.
El – Desigur. Atâta pot.
Eu – Visezi oameni suferinzi?
El – Niciodată. Dar îmi marchează existența. De asta sunt convins. Nu sunt un om care să uite ușor. Cel puțin până la alzaimărul care o să vină, că am înțeles că se moștenește. Secvențele din viața mea sunt selective, uit, probabil, doar ce nu-mi convine.
Eu – Te-a pufnit plânsul vreodată văzând un bolnav pe masa de operație?
El – Întrebare îndiscretă. Altă întrebare.
Eu – De ce miliardarul se comportă ca un miel dus la tăiere?
El – Viața nu are preț, asta nu înțeleg oamenii. Dacă vrei să faci ceva, fă aici, acum. Atunci, nu există. Poți să mă vezi azi, acum. Mâine sau imediat, sunt stări relative, ocazionale. Nu exiști și nu dispari programat. Nu există faza aia stupidă cu ce ți-e scris în frunte. Nu te naști cu un program băgat în cap, mnezeul tău trebuia să fie prea aitist să gândească atâtea softuri, n-are timp, ie ocupat cu norișorii. Să revenim. Miliardele nu te fac mai puternic. Când te dezbraci de hainele Hugo Boss, tot carne și oase rămâi. Este normal, la gripă tot așa tremuri, ca un ocnaș.
Eu – Dacă ar trebui să o duci pe masa de urologie pe nevasta lui Moș Crăciun ai aplica metode preferințiale?
El – Are păsărica invers, sau ce? A, da, are un milion de ani, scuze, i-aș da hainele de pe ea mai încet, să n-o trezesc din somn.
Eu _ Glumești?
El – Tu glumești!
Eu – Cum îți alegi un pacient preferat?
El – Iau unul la întâmplare, cretinule.
Eu – Dacă ar trebui să-ți schimbi ocupația acum, ce te-ai face?
El – Brancardier sanitar, fotograf și jurnalist de război. O să ai nevoie de mine. Putin se crede urmașul lui Adolf Hitler. Oricum, urmează vremuri grele. O să vezi.
Eu – Și mai apoi?
El – Desigur, ești tâmpit.
Sfârșit
Multumim pentru articol!
Să vă fie cu folos.