28 feb. 2017
  |   Nu sunt Comentarii

Nevoia de sărbătoare la români – Valăntais Dey

Ai observat că românul a început să sărbătorească aproape orice? Moare capra vecinului, chef, frate, trei zile și trei nopți. Îi moare pula dușmanului fix la intrare, chef, frățioare, cu alai și maneliști, cu surle și trâmbițe electronice, cu sintetizatoare, cocalari și puicuțe la bucată sau la ciorchine. Reușește românul să se cace vârtos în fundul curții, după trei zile de constipație căpătată la o sărbătoare care tocmai s-a încheiat, evident, chef, mici, bere și Guță cât cuprinde, ce mai contează că de data asta o să facă diarie.

Ce să mai, îmi place. Românul prosperă sărbătorind, orice, că, ce organul lui, dacă tot e viața scurtă, de rahat și fără nici un viitor, măcar sărbătoare să fie.

Și-ai observat că atunci când nu mai avem ce să sărbătorim inventăm rapid o sărbătoare? Suntem experți la așa ceva, și mai cu seamă angajații de la B.O.R (Biserica Ortodoxă Română SR(i)L). Păi cum?! Se poate?! Nu mai avem sfinți de sărbătorit? Păi să inventăm unul! Nu-i al nostru, e al altora, dă-i în mă-sa, îl împrumutăm, că doar nu s-or supăra că le facem reclamă, că ne băgăm momentan picioarele în sfinții noștri și mai ales că le cumpărăm mizeriile sărbătorindu-l chiar pe sfântul lor.

Da, de Valăntais dey, exact despre asta vobesc. Mare sărbătoare! Și babele au început să aibă orgasm de Valăntais dey. Moșnegii au erecții atât de lungi încât nici cu piatra nu mai reușesc să-și culce furtunele cel puțin juma de zi. Tare, domnule, tare chestia asta cu valăntaisul ăsta.

Și tot de Valăntaisul ăsta venit de peste ocean tocmai pentru a ne salva pana de idei de sărbătoare ai observat că și copiii parcă încep să-și piardă virginitatea mult mai ușor? Păi dacă stai în casă se întâmplă ceva? Nu se întâmplă mare lucru, poate doar, ca tinerel cu mintea-n colțuri care ești, să te mai îngrași un pic, stând la calculator cu o mână pe maus și cu una plină de muștar și varză crudă care cade pe tastatură din șaorma ta mare cu de toate.

Prin urmare, un Valăntais day ne salvează, ne scoate în lume, ne face să ne pierdem virginitatea mult mai ușor, fără chinuri, evident, la asta mă refer. Mergem la club, întâlnim băiatul sau fata visurilor noastre de-o seară, ne îmbătăm în cinci minute ca porcii, vomităm prin baie, pe rând, să nu ne borșim unii pe alții, și apoi ne futem prin boscheți, ruine sau în stradă, că ce organele noastre, doar e Valăntais day.

E bine, mie îmi place. România sărbătorește mereu câte ceva. Vorba lui Gheorghe, mai întâi distracția și mai apoi munca… Pardon, era invers. În fine, era. Acum avem de sărbătorit.

Și fruncea țării sărbătorește mereu, mai ales ea. Că dacă ea nu pot face asta mai bine și mai cu spor cine s-o facă? Merg ei, aleșii neamului, la scârbici, ridică două degete, câte unul de la fiecare mână, către presă, adică către popor, adică către proștii lor, dau din gură cinci minute, pun țara la cale în juma de oră și mai apoi o taie toată lumea, unii pe la casele lor, alții pe la casele care vor deveni foarte curând ale lor. Ce fac ei acolo? Păi se poate?! Sărbătoresc, orice, inclusiv faptul că obscenitățile scoase din gură în timpul serviciului au fost mai originale, mai patriotice, mai populare, mai politicianiste chiar.

Eu cred că Raiul, dacă există așa ceva, a venit deja pe pământ, dar nu pe orice pământ, ci în România care-i într-o sărbătoare continuă.

  • Hai să-ți dau o bere, prietene.
  • Păi de ce?
  • Fac cinste, ce mama dracului, mi-am cumpărat mașină din Germania, ha, ha, ha!
  • Hai la mine că fac o masă, mâncăm și bem ceva.
  • Păi de ce?
  • Păi așa, mi-am cumpărat tractor și semințe de floarea soarelui și, înainte să mă apuc de arat, mă gândeam să iau o pauză, să sărbătoresc, două zile, că așa-i datina, nu te poți apuca de muncă înainte să sărbătorești, că-i păcat mare!
  • Hai la striptis, fac cinste.
  • Păi?
  • Păi ce, tocmai m-am angajat la o multinațională.

Și dacă e sărbătoare, legiferată atât de parlament, de președinte și mai ales de preafericiții din BOR și nu te supui, adică te apucă pe tine, așa ca pe oaia neagră a turmei, să dai găuri în pereți, să îi montezi vecinei o șipcă în gaura din gardul aflat fix în curul curții, te bate dumnezeul lor, îl asmuțesc pe tine și-ți spun oficial, toți, în cor, că ești un păcătos, un ateu și-un nesimțit că nu vrei să sărbătorești alături de ei, și mai ales pentru că pe tine te apucă cheful de muncă fix atunci când ar trebui să aștepți ca să-ți treacă.

Eu vă spun la modul cel mai serios. Cu munca și cu sărbătoarea nu-i de joacă. Când e de muncit trebuie muncit cât mai puțin, nu trebuie să te joci cu momentele. A trecut de ora asfințitului? Gata, e duminică și trebuie să lași sculili jos, altfel o dai în păcate pe care numai cu liturghii pe bani mulți le mai ștergi. E sărbătoare? Păi atunci te pui pe chefuit, frate, nu stai ca momâia, că și dacă te gândești la muncă tot păcat se numește, că cică așa-i scris în cartea lu’ Domnu’.

Dacă trăiești în România gândește-te că ești chiar în Rai. Nu te juca cu chestia asta, ăia care au plecat din România sunt deja în Iad. Aici, noi știa care am mai rămas pe aici, prin România lor, suntem într-o sărbătoare continuă, muncim puțin și sărbătorim tot timpul și orice. Nu-i minunat?

Când vine pensia sărbătorim că ne trece de foame. Când primim salariul abia după trei luni sărbătorim că am primit mai mulți bani, foamea și datoriile pe care le-am acumulat nu mai contează. Când ne măresc unii veniturile cu 10 lei ne râdem ca proștii și ne bucurăm, sărbătorim și ne cumpărăm de ăia 10 lei un covrig și o badoagă mare de bere, e sărbătoare, ce sculili noastre, să ne dăm chiar mari!

Când reușim să ne angajăm fix pe meseria noastră, în România chiar, pe bani decenți care ne ajută să ajungem de la o rată la alta, sărbătorim, că așa-i bine și că așa-i place și lui Dumnezeul lor de pe pământ. Când mai câștigăm un leu la loz în plic sau la pariuri (din întâmplare) ne bucurăm, sărbătorim, adică, ne simțim norocoși, deși norocul nu prea există oricâți trifoi cu patru foi ar exista pe planeta asta.

Când ne salvăm copilul, mama, fratele sora, partenerul de viață, de la o moarte aproape sigură, făcând eforturi disperate să-i convingem pe cei care ne guvernează că și viața noastră contează, e sărbătoare mare, ne considerăm ce-i mai fericiți, credem că l-am prins pe Dumnezeu de picior.

Dacă ne moare aproapele și reușim să-l convingem pe nenea slujbașul în sutană să ne îngroape mortul fără bani, sărbătorim, mai apoi, ne considerăm oameni cu frica lui nea omul de pe nori în sân. Mai apoi, după ce ăla a devenit oale și ulcele, facem sărbătoarea parastasului și sărbătorim din nou, bem, mâncăm și-l pomenim, plângem, chiar, dacă e nevoie, că doar e sărbătoare, ce pălăria noastră, chiar dacă-i una mai neagră.

Și-am observat că nu ideea de sărbătoare ne încântă cel mai tare, că de Crăciun și Paște doar ne ghiftuim, ne futem și ne hăhăim la tembelizor, nimic altceva, ci faptul că nu trebuie să muncim, că avem parte de ceva ce ni se cuvine, de ceva ce trebuia să primim cu orice preț.

Și am văzut că de Valăntaisul dey ne simțim cel mai bine. A, am uitat, poate și de 8 martie, numai că acolo femeile au prioritate. Femeile se îmbată și îi caută pe bărbați să-i fută, pe la budă, pe la colțuri, prin localuri mai speciale, iar bărbații necăutați stau în sufragerie și practică onania cu gândul la femeile care nu-i găsesc și pe ei disponibili. Pam, pam și ha, ha, ha.

În fine, mie-mi place. Am ajuns în Rai, nu mai plec din Rai! Pot să sărbătoresc mereu și să muncesc în pauzele dintre sărbătorile din ce în ce mai multe. Asta-i viață, ce truda mea și-a ta și-a lui și-a ei și-a tuturora care mai suntem prin România ălora.

Sărbătoriți la greu, până la urmă tot mai rămâne ceva de sărbătorit!

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.