Voiai să scriu, ploile și-un bine, asta așteptam – 1

M-i s-au încrețit mâinile dar mă încăpățânez și tot îl port pe deget. Plouă și voi scrie, fără dumnezei care să-mi dicteze. Mă înclin doar în fața celor care respiră și mă fac să tresar prin starea lor. Scriu pentru că-mi place. Mi-e dor doar de Cezarul meu și un pic de tine, și de Pamfil și de Tomiță, chiar. Ploaia mă îndeamnă încă să-mi privesc mâini. Încă o țigară aprind.

Mi-e dor de un zâmbet, al lui, când nu cerșea, voia doar atenția mea. Dar am să păstrez cuvintele noastre. Și dorul și restul. Acum este despre tine, ai reușit, deplin, să încrîncenezi. Soarele a devenit iar toamnă. Tot. Nu mă ma-i așteaptă Tomiță.

În loc să te așezi, tu te destra-mi. Unde? Asta-i despre oricine.

Voai să scriu, bine, scriu, dar n-o să-ți placă tot, probabil. Scriu. Am așteptat ploile. Ai vrut să vorbim, N-ai m-ai știut să vorbești pentru că nu te mai găseai, departe te-ai dus.

Acum îți culegi recunoștință, apogeu, oameni care să înțeleagă fără tine fără eu. Ți-e caldă pătura fară mine. am înțeles, mai bine mori proastă fără eu.