29 ian. 2019
  |   Nu sunt Comentarii

Când te trezești dimineața și realizezi că e luni

Deși era prea de dimineață pentru mine m-am trezit.. Am zis, mno bine, e luni. Mno hai. Și l-am deschis pe primul. Îmi era frică să-l deschid și pe-al doilea. Ochi… La ochi mă refer! Tu la ce dracu te gândeai? Încă respiram. Am întins mâna și parcă îmi simțeam plămânul. Era tot acolo. Iar sor-mea îmi spunea să am grijă.

Am sunat-o și pe mama. Da, de la mormântul lu` sor-mea venea. D-aia nici nu răspundea la telefon. Că, da, telefon d-ăla vechi are mama. Apoi mi-am dat seamă că-i iar dimineață. Și că-i și luni. Cezar scârțâia. Desigur. A nepișat, desigur. Un oftat, două oftaturi. Ora 8. Sun? Nu sun? Sună? Nu sună? Ora 8 și 22. Vorbeam singur.

Apoi am sunat. Mă plictiseam să stau cu smartfonul în mână și să mă uit la el ca la cupa campionilor pe care și-o tot doresc românii în timp ce realizează că nu-l au pe Scaramuș argintar. Și-o răspuns, mă. Cumva. Futu-i. Apoi nu avea loc. I-am găsit, io. Într-un final. La cam două județe distanță, dar tot loc bun era și ăla.

Apoi, bluza aia era parcă prea neagră pentru o dimineață de luni în care dorești prea tare pe cineva. Da, știu, dungile de la cămașă n-o lăsau dată jos. În fine, nici țigări n-avea. I-am dat eu. Brichetă??? Nooo. Ce-i aia?

Apoi, încet, încetișor chiar, am început să ne dăm seama de ce trăim. Am început chiar să simțim trăitul. Bili era în așteptare, stătea suspendat pe castelul cu stele, se tulumbăia din când în când. Cezar mai respira din când în când și-o dată-n gând.

Și-am fumat. Mi-a fumat chiar și țigările. Tricoul de pe mine era de cu ea. Am zis ea? Păi cu ea eram. Apoi i-am spus să tacă. Prea vorbise în ultimele zile. Prea mult am vorbit, de fapt, amândoi.

Apoi a tăcut. Și eu. Și-au început șoaptele. Și șoaptele nu voiau să tacă. Nicicum. Era 10 și jumate și noi începusem cumva să ne fumăm. Nici clipele nu m-ai contau. Treceau ca turbatele. La un moment dat doar genunchii mai tremurau. S-a ridicat. Eu nu. La moll era închis. Prea dimineață pentru fițe. Așa că mi-am tras pe mine același tricou. Da, știu, și ea era tot ea. Dar o iubeam ca în prima zi. Habar n-ai când a fost prima zi. Nici eu. Urechi, picioare întinse, cafea. Și pielea parcă nu mai era ea. Eram scurși. Eram cumva. Că tot vorbim cumva.

Ne pipăiam trăirile. Încă ne sorbeam tremuratul. Apoi am început să ne dăm seama că trăim. Din nou. De fapt, trăisem, dar ireal. Și am început cu realul. Cumva, desigur.

Lumea începea să devină palpabilă, noi iubibili, cumva. Și tremuratul… Mi-e și frică să simt… Palmele mele ce formă aveau? În formă de viață. Știi cum e să simți viața? Tremură și curge. De fapt, cred că așa am reușit să cunosc și eu viața. Și ne eram atât de suficienți.

Și crucea nu mai avea forma crucii. Mnezău parcă era dracul. Dimineața parcă era orice, dar nu dimineață. Vecinii erau ciuliți. Și farmaciile s-au închis. Nu aveau ce să mai vândă. Și nu mă refer aici la aspirină, fraiere, ci la picăturile de viață.

Apoi… Desigur, apoi. Piele și răsfăț. Palme și degete. Mai ales degete care răsfață. Am și citit în dimineața aia, fraierule. Sau fraieră? Cu ochii, cu mintea și cu simțurile.

Și, nu, nu am făcut sex, dacă la asta te-ai gândit citind până acum. Sexul înseamnă altceva. Dar despre asta vorbim, poate, în altă viață.

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.