Arhitectura și potecile din parc

Am văzut foarte multe parcuri, atât în România cât și în străinătate. Și am văzut pentru că uneori îmi place să mă plimb prin parcuri, să bat aleile, să privesc și uneori chiar să fotografiez oamenii cum stau gânditori pe bănci.

În majoritatea dintre parcurile prin care m-am plimbat am observat o chestiune foarte interesantă: cărări, poteci, făcute prin iarba verde de cei care au călcat pe-acolo. Oamenii preferă scurtăturile. După plimbare oamenii își reintră în roluri și vor să ajungă repede acasă sau acolo unde au treabă.

Prin urmare apar scurtăturile, potecile, cărările din parcuri, făcute direct prin zona verde. Personal nu-i învinuiesc pe cei care au curajul s-o ia pe scurtătură, să de-a naștere la noi căi mai scurte. De fapt, nu învinuiesc pe nimeni, vin doar cu o soluție, propunere.

Azi mă plimbam prin parc și, observând din nou treaba cu cărările, mă gândeam la cum aș rezolva eu problema acelor poteci, astfel încât să am un parc plin de alei asfaltate sau pietruite. Păi o soluție ar fi asta: trasezi câteva alei principale, le betonezi și mai apoi urmărești viața parcului timp de 6 luni. Oamenii vor trasa scurtături la care probabil că nici nu te gândeai, pentru că un arhitect nu poate să știe ce-i în mintea celor care se plimbă prin parc.

După 6 luni vei avea câteva scurtături pe care nu trebuie decât să le asfaltezi și astfel vei avea și plimbăreți mulțumiți și parc fără poteci făcute direct prin zona verde. Simplu, nu-i așa?