Cu Lae, cu Bălaie, cu Nimicul din odaie

Azi chiar nimic nu se întrezărește în meniu. Doar o samă de cuvinte fără sens. Pălăvrăgesc, scuip cuvinte fără sens, arunc cu gesturi după oameni, sap în memorie dup-amintiri, fumez țigări, mă îmbuib cu o cafea. Pe-afară circulă oameni. Mă bag în seamă. Nu mă bagă nimeni în seamă. Ascult povestea cântecului, privesc prin geam. Am mari semne de întrebare. Nu primesc nici un răspuns.

Zumzăie ceva. Telefonul, poate laptopul, poate o muscă rătăcită, poate gândurile răzlețe, poate nimicul care planează prin zonă, hăbăuc, rătăcit.

E liniștită lumea. Am găsit felinarul ascuns. Îmi luminez fața. Privesc înainte, înapoi nu văd nimic. Prezentul e confuz. Bocancii sunt încă murdari. Rucsacul așteaptă cuminte. Civilizația a dat bir cu fugiții. Se-aude iarăși ceva.

Nu-i nimic, doar liniștea interioară. Sau poate gălăgia exterioară.