Articolul tău, poate fi și al tău, pentru nervi

O să scriu vertiginos. Așa cum îmi vine. încercând, cumva, să rezolv conflictul din luna pe care o priveam amândoi. Țigara s-a stins. A intrat și fumul în casă. Oau, acum, consolat, o să te aud. Dar nu cum mi-ar fi plăcut. Te aud cum doar tu poți și fără absolut nici o joacă.

Când nu mai respiri doar pentru că urmărești ce fac ceilalți ești… Ce!? Aveam, până de curând, o iubită. O iubeam eu. Așa-i spuneam, iubit îmi spunea. Convențional, probabil. Ne jucam, râdeam până ne pișam pe noi. Conflictele ne ucideau. Dar, totuși, ne pișam pe noi. Ne iubeam. Eu, cel puțin. Ea, probabil. Ne ostoiam într-un mister dostoievschian. Ferestrele cu țigări îmi stăteau martori incontestabili. Erau docile și nevinovate, n-aveau întrebări, le-am iubit.

Aveam și păr pe față, și fiori. Voiam să mă omor repede cu fumul de țigară. Nu reușeam de fiecare dată, pentru că ea nu era la fel, și e normal. E normal să nu fii normal mereu.

Încercam de multe ori să știu dacă sunt eu, mă găseam, dar nu eram chiar eu. Aveam de multe ori lanțuri, ea, era cu sensul ei, nu voia să vadă fiorul. Muream, cumva, și nu ne vedeam. Așa sunt eu. Absurd. Cu cutume, cu eu, cu azi, cu ieri, cu cumva, cu probabil că e altcumva. Obosesc căutând, devin odihnit când vă văd că căutați cu sens.

Îmi moare scrisul. Și vorba parcă-i peltică. Îmi caut tot mai des creionul cu care să mă înscriu undeva, printre voi.

M-am îmbătat, mi-am turnat, de fapt, conflicte în mine. Încep să mă împrietenesc cu moartea. E faină. O să mor cumva.

Am iubit. Foșnetul, crivățul – care m-a învățat figul – am murit cândva de foame, am crescut crezând că merită, am avut o masă idioată pe care aveam autori care mă dominau.

Eu am învățat frigul, și foamea, și temerea. Luptă-te. Autor, cu alt autor. Când mai poți să poți să mă anunți, autor.