Autosuficienţă

Uneori mă simt în deplină îndestulare, autosuficient, una cu cerul şi pământul, îmbătat parcă de un spaţiu care subzistă în jurul meu fără graniţe, infinit. Alteori îmi pierd sensul, direcţia, menirea, scopul şi dorinţa prin labirintul cotidian şi-atunci parcă m-afund într-un gol nedefinit.

În căutarea binelui desăvârşit caut locurile neştiute de nimeni în care să mă refugiez pentru a mă întâlni cu universul, fără intermediari, fără prezent, trecut sau viitor. De fapt, simt nevoia să mă desprind de rădăcini, de casă, de locurile care de multe ori mă împiedică să simt efemeritatea.

Îmbâcseala citadină mă oboseşte. Unii mă hulesc că deplând sau urăsc civilizaţia. Numai că civilizaţia nu înseamnă neapărat zgârie-nori, peturi, celulare sau huzur pe un iaht de croazieră. Civilizaţia poate însemna foarte bine şi un tranzit permanent spre nicăieri, stabilitatea nu ne va garanta niciodată sentimentul de civilizaţie.

Nu sunt adeptul rămânerii într-un singur loc de la naştere şi până la moarte. Lumea şi planeta se vor descoperite. Ori dacă noi alegem să ne înfingem casa adânc în pământ la ce bun să mai visăm la călătoriile în jurul lumii?

Oamenii gonesc toată viaţa înspre ceva ce oricum nu există decât în mintea lor. Iar când reuşesc să-şi găsească pacea deja sunt în drum spre moarte. Dar nici moartea nu e chiar moarte, ea este doar o anticameră a unei noi vieţi. Eu am ales să-mi caut sinele, alţii mă-ndeamnă la somn. Goliciunea ne sperie, vrem să fim mereu acoperiţi, deşi în bătaia vântului suntem mereu.