2 sept. 2015
  |   1 Comentariu

Vorbitul în public ar trebui predat la liceu

Arta vorbitului în public m-a fascinat dintotdeauna, deşi nu credeam că voi fi vreodată bun la acest capitol. Până prin anul 1998 nu am vorbit niciodată în faţa unui public care a plătit pentru a mă asculta pe mine. Singurele apariţii în public au fost cele de pe scenele de teatru unde am evoluat ca actor amator. Numai că acolo a fost vorba de lumini puternice îndreptate spre mine, care, practic, îmi dădeau senzaţia că sunt singur în sala de spectacol. Am fost un timid şi am rămas mult timp în umbra aestei scuze pentru că nimeni nu a venit vreodată să-mi spună că aş avea stofă de speaker. În anul 1999 am fost pus într-o situaţie care m-a scos practic din starea de simplu vorbitor în faţa propriei oglinzi.

Un prieten m-a contactat şi mi-a propus să merg la o întâlnire în cadrul căreia un vorbitor de marcă urma să prezinte un plan de network marketing. Am acceptat. Ajuns acolo am observat că erau destul de mulţi oameni care aşteptau acel ceva miraculos. De fapt, marele vorbitor în public cu care am fost ademenit la acea întâlnire era chiar prietenul meu. Eu îl ştiam ca pe un reporter de televiziune de calitate medie, timid uneori, fără valenţe în arta vorbitului în public.

Privind la el şi observând uşurinţa cu care vorbea mi-am dat seama că arta oratoriei se poate învăţa, că oricine poate ieşi din anonimat dacă îşi doreşte cu tărie acest lucru. Prietenul meu chiar era un vorbitor talentat. Dar nu a fost aşa dintotdeauna. Numai că el a ales la un moment dat să se lase modelat, cizelat, slefuit, polişat.

Am fost pur şi simplu fascinat de felul cum prietenul meu a prezentat proiectul de afacere în network marketing. Motiv pentru care am decis să mă alătur lui. După numai câteva săptămâni, perioadă în care am urmărit cu mare atenţie felul cum se manifesta în public noul meu partener, a apărut momentul care m-a scuturat şi m-a trezit instantaneu din amorţeala confortabilă în care mă aflam.

Într-o seară, mă aflam într-o locaţie unde invitasem circa 70 de oameni pentru a le prezenta afacerea de network marketing cu care mă ocupam deja de ceva timp. Eu eram gazda şi aveam misiunea să întreţin atmosfera până la sosirea prietenului meu, el urmând preia ştafeta şi să vorbească în faţa grupului de oameni adunaţi acolo.

La un moment dat lucrurile au început să se precipite. Se apropia ora anunţată pentru începere şi partenerul meu nu mai sosea. L-am sunat şi mi-a spus că este pe drum, numai că traficul îl încetinea. M-a asigurat că va ajunge la timp. Nu s-a întâmplat chiar aşa. Deja erau trecute 15 minute peste ora stabilită şi el nu apăruse. L-am sunat din nou şi mi-a spus ceva ce nu mă aşteptam să aud: sunt blocat în trafic, ajung când pot, aşa că începe prezentarea chiar tu. Poftim? Adică să vorbesc singur în faţa a 70 de oameni fără să ştiu măcar că am partenerul în culise? Am simţit că picioarele mi se înmoaie, că vocea mea nu mai este a mea, că nu mai ştiu nimic din ceea ce învăţasem până atunci.

Totuşi, observam că lumea deja freamătă şi că cineva trebuia să facă ceva pentru a se evita o situaţie penibilă, nedorită. Am tras aer în piept, am luat două markere în mână şi m-am proptit tremurând în faţa auditoriului, mirat oarecum şi el de faptul că eu ocup locul unei persoane care nu era. Am „liniştit” publicul spunând că partenerul meu este blocat în trafic, motiv pentru care cei prezenţi va trebui să se mulţumească cu mine. Au apărut zâmbete pe chipuri şi brusc s-a aşternut o linişte care mă năucea.

Am început să vorbesc, cu vocea tremurândă, sugrumat de emoţii. Primele zece minute au fost paralizante, mâinile îmi erau grele, memoria îmi juca feste, iar ochii nu distingeau în public absolut nici un chip, totul se transformase într-o masă de oameni fără trăsături, fără o faţă anume.

Treptat, treptat am început să mă relaxez, observând că acele mogâldeţe fără chip interacţionau blând cu mine. Mi-am recăpătat memoria, am început să-mi recuperez siguranţa din voce şi din gesturi. După jumătate de oră publicul avea chip şi datorită acestui lucru am putut observa că aproape 70 de oameni mă priveau fascinaţi şi cu gurile aproape căscate. Nu-mi venea să cred. Le vorbeam cu drag, cu pasiune, iar ei erau bucuroşi să mă aibe acolo. Lucrurile evoluau înspre binele şi fascinaţia tuturor celor prezenţi acolo. Era incredibil.

Cu circa 30 de minute înainte de încheiere am simţit că publicul se află sub vraja a ceea ce spuneam şi eram. Şi ce eram de fapt? Un individ care în urmă cu circa 45 de minute era mai timid şi mai speriat decât o găină. Şi pentru că de fapt nimic nu a fost întâmplător în acea seară, a apărut şi partenerul meu, zâmbitor şi relaxat, ca şi cum nu din cauza lui am fost eu pus în situaţia să vorbesc în public fără să fiu pregătit pentru asta. Am încheiat prezentarea şi l-am rugat pe George să vină alături de mine pentru a spune câteva cuvinte de încheiere.

Ştii ce-a spus? Că el a fost tot timpul în preajmă, că povestea traficului aglomerat a fost doar o scorneală menită să mă determine să încep să vorbesc singur în public şi că este mândru să mă aibe ca şi partener. Publicul a aplaudat şi-a râs în hohote. Mai apoi, foarte mulţi oameni au venit să-mi adreseze felicitări şi cuvinte de laudă, pe care personal încă nu puteam să le consider sincere.

Acela a fost începutul. În anii următori am ajuns să vorbesc în public ca şi trainer pe tehnici de vânzare, iar în ziua de astăzi, deşi nu mai profesez, cred că meseria de speaker este învăţabilă şi extraordinară. În fapt, este vorba de o profesie care te ajută să te dezvolţi ca şi om în fiecare moment petrecut în faţa unui auditoriu. Totodată, cred că oratoria este una dintre meseriile din lume pe care nu le poţi învăţa şi practica dacă nu îţi doreşti.

Un răspuns la Vorbitul în public ar trebui predat la liceu

  • CCC13 spune:

    Putem spune că oratoria este o meserie, la fel ca multe altele. Nu oricine alege ca profesie o astfel de artă de a vorbi liber în fața mulțimii. Nu e greu, dar nici ușor. Spun asta deoarece am trecut prin această etapă.
    Consider că trebuie să fi înclinat spre o astfel de pasiune. Dacă nu-ți place, simți că totul e forțat și ai nemulțumiri, fiind tentat în orice moment să renunți. Este foarte adevărat că te ajută la dezvoltarea ta personală.
    De multe ori suntem forțați poate de împrejurări și alegem să facem ceea ce nu este pe placul nostru, iar culmea este că avem și rezultate. Și ști de ce? Pentru că în mintea noastră ne impunem repetat că nu vrem, dar de fapt noi putem.
    Referitor la titlul acestui articol, da, nu e o idee rea, doar că ar fi o materie posibil neglijată la fel ca multe altele, pentru că meseriile adevărate sunt din ce în ce mai puține.
    Apropo, câți strungari, frizeri, ospătari, zugravi, vopsitori, muncitori în construcții, lucrători în industria lemnului, electricieni etc, vezi a fi absolvenți de liceu în ziua de azi? Toate profesiile din ziua de azi au denumiri de care părinții nostri nu au auzit nici măcar în vise.

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.