Ie toți. Iar se copacii. Tu-i vezi cât sunt de îndărătnici, cât sunt de profitori, cu ăia născuți empiric chiar de ziua lor? Și mama, bătrânește, s-o proptit, cu oase ostenite, cu ce i-am mai lăsat la ea? S-o ridicat și și-o găsit o piatră, mai moale, avea și niște mușchi verzi cu ea. Nu zicea nimic. Juca mimă cu pereții reci.
În mormânt? Cum să faci asta? Poți să te întinzi lângă o râmă și să-i spui, sarcastic, catadicșește, râmă, lungă și scârboasă (dar, de ce-i scârboasă, ființa aia e păroasă?) și nu te mai lungi, pe aici, ca porcul înspăimântat de moarte?
Stă, mama. Înveleam și pereți. N-am vrut, cicicum, să moară mama. Valizele le-am dus, dar nu vrea să ne cumva. Venim sau mergem, nu murim chiar toți. Oameni suntem, niște idioți, ucidem tot, nu am iertat nimic, noi avem picioare, două, e suficient. Cretini, murim. Zi-se un ăl mare. Unde?
Ce mai poţi să spui?