Am luat masa, acum, câteva minute, cu mama, iubita și restul. Am plecat pe străzi, cu iubita – zic. Am admirat arhitectură, locuri, întâmplări, cazuri. Pașnic, nimic violent. Tot timpul aveam gândul la versul lui Păunescu, ”și plămânii de-atâta strigare se rup”.
Am trecut pe lângă unii și alții. Puțini, foarte puțini. Cred că unul, poate doi. Cu polițiști cu tot. Cumva am savurat începutul nopții. Apoi m-a lovit. Femeia. Iubita. Fix unde mă durea. Pe la spate. Fix unde nu mă mai așteptam.
Nu, nu m-a înșelat cu altul (habar n-am), mi-a înșelat așteptările. Desigur, o să spui că-s copil și că aștept ca ușa în urma mea să nu mai scârțâie.
Azi, aseară, am vorbit despre privitul tavanelor și viitorul planetei, mai ales al nostru. Am vorbit despre picioarele scurte ale minciunii.
În fine, un plic, un mesaj și în trei secunde mi-am dat seama că femeia e acetamipirid, clor, ai nevoie de ele, dar trebuie să le folosești cu precauție, că, altfel, vorba ăluia, te uiți spre tavanul cețos. Și vorbești și singur.
Ce mai poţi să spui?