Fulgerul și femeia – nuvelă cu comodă și incomodă

Ea e o femeie înaltă, aproape înaltă – comparativ cu mine, are un chip care îmi pare bine proporționat, nasul îi prevestește foarte bine buzele, frumoasele-i buze, atunci când se vrea cumpătată, dar și când râde, când, cumva, nu-și controlează feminitatea și nu se vrea bărbată, lăsând slobod totul, la întâmplare, atunci mâinile parcă i se unduiesc pe râsu-i zgomotos, creionează figurine interesante prin aerul din jur, corpu-i frumos se înverșunează când e fericită și arată totul cu maximă politețe aproape toate dedesubturile, văzute și nevăzute, ca și cum închipuirea s-ar juca, la capăt de zi, pe o ultimă carte, și regii lumii devin dispuși să pună soarta universului la bătaie, cu mofturi de zei sarcastici.

Frumoasă femeie. Asta am spus din prima clipă. O singură clipă și m-a cucerit. Și nici măcar nu era de față. Nu era în fața ochilor mei critici. Dar i-am văzut frumusețea. Circumvalațiunile mele construiau pe nevăzute, considerând neantul o glumă de prost gust, buzele ei, ochii mari și fruntea-i, măreția unui chip care grăiește doar atingând priviri. Dacă îți privești doar închipuirile infatuate ale minții, uitându-te doar la ceea ce ai vrea să vezi, nu vei vedea frumusețea ei. A acelei femei. Eu am văzut, fără să văd, scena lumii, teatrul de stradă, Dostoievski, Kafka, moartea căprioarei și începuturile neștiute ale lumii, Minulescu când încerca să se sinucidă, Ion Creangă crezând că capra-i poziție.

Numai că, așa cum am găsit lumea de multe ori, femeia asta nu era și nu-i toată. Frumusețea te face vizibil, îți crește credința în ideea că nu devalorizezi, te face să te crezi viu, văzut, cu drepturi incontestabile, te ajută să continui să exiști mereu mai altfel, să crezi că poți prin marele climat al Marelui Nu, să îți dezvolți ceva ce crezi că ai în timp ce tu n-ai.

Cândva, femeia asta mi-a spus că vrea de la mine o fotografie cu un fulger. Un fulger fotografiat de mine. Cădea zăpada afară. Noaptea se răsfăța. Frigul tăia pietre înghețate. Lumânări își tremurau sufletul, hainele ne plângeau pe la colțuri, înghesuite, râzând distrate printre ațe destrămate. Cursesem amândoi și eram într-o neștire pe care ne străduiam s-o controlăm. Respiram într-un ritm alert și sufletele ne cântau frânturi din piese clasice necompuse încă. Un buștean gras de pin își umfla mușchii, arțăgos, printre vreascuri docile, vesele, parcă, și ele.

Eram goi, eram unul, când mi-a spus asta, ea. Făcusem dragoste, băusem vin roșu, cu sticla, cu paharul, cu gura și stăteam ghemuiți, la dogoarea unui foc aproape uitat în șemineu. Eram atât de îmbrățișați, cu priviri pierdute spre flăcările dintre lemne, că nu mai știam care eram eu sau care era ea. Prin minte-mi trecea copilăria, dorința de a exista mereu, drumurile și experiențele de până atunci, acel că aș vrea să fie totul doar așa, cumva, binele și răul să fie doar așa.

Mi-a spus că își dorește un tablou cu o fotografie făcută de mine. Cu un fulger, un fulger fotografiat de mine. Atunci nu știam exact de ce își dorește acel lucru. Mă gândeam că mă vrea mort, că se gândește că voi muri devreme și că, astfel, o să mă păstreze până la moartea ei.

Nu aveam de gând să plec. Dar îmi puneam întrebări. Știam, cumva, că dimineață voi fi alungat și uitat, cu tot cu fulger. Așa simțeam. Îmi doream măcar o primăvară să cuceresc alături de ea, deci, mă împotriveam. Simțeam că aș fi fost în stare să fotografiez toate fulgerele din lume doar pentru a-i simți respirația tuturor dimineților ce urmau să vină.

Îmi doream să mor cu ea în brațe sau măcar s-o știu în preajmă. Într-un târziu, osteniți unul de altul, ne-am culcat. N-am dormit acolo, pentru că de cele mai multe ori prostia alungă.

Dimineața următoare, cu capul îndesat în perna mea, mi-am dat seama că sunt valută, un fel de valută modernă care reglează mersul stărilor unor oameni vehemenți când vine vorba de mediocritate și modernism sclavagistocarnivornian.

Apoi s-a făcut tot mai lumină. Și-am întrebat, eu, fotograful – dacă iubitul nu mai eram, într-o nouă lumină, plătești ca să ai un fulger tablou de la mine pe peretele dormitorului tău?

Da, mi-a spus femeia aia, căreia eu i-am văzut formele frumoase, pe care le-am mângâiat luându-mi amprente la pachet, cu grijă, să nu ostoiesc îngerii grijulii de pe pământ.

Da, vreau o fotografie cu un fulger fotografiat de tine, a spus ea. Plătesc. Cât? Bine, am spus. Nu pot oricum și oricând să-ți ofer o fotografie cu un fulger. Deci, trebuie să ai răbdare, cu mine, cu starea mea, cu evenimentele din viața mea, cu natura, cu tunetele și mai ales cu fulgerele, cu tine – chiar, dacă chiar îți dorești ceva venit din mine, mai ales pentru că eu IUBESC tunetele și fulgerele. I-am spus. Vreau să vină din mine.

Și-au trecut ani, vremuri, pandemii, au început războaie, dorințe, m-am străduit și n-am uitat, chiar dacă acea femeie s-a îndepărtat tot mai tare de mine, alegând minciuna, nimicul, credința falsă în ceva, vindecându-mă, astfel pe mine.

Eu am fotografiat fulgere, cu gândul la ea, dorind să-mi vindec setea de puterea acelui fulger care, uneori, luminând cerul, doar amăgește. Făcând asta, am încercat să separ fulgerele de ea, de ceea ce erau fulgerele înainte de ea. N-am putut. Îmi sunt tot mai dragi, fulgerele, îmi vorbesc aproape numai despre EA.

Nu poți să izolezi dorința de sine. Ea, acea femeie cu chipul fulgerător de ascuțit la asfințit și mediocru printre muritori, mi-a rămas fidelă actului împăcării cu destinul. Sunt recunoscător. A rămas impersonală, așa cum era, înainte să fie modificată de societate, dedicată tuturor și în special substitutului. Cu norme și dogme își face acum focul, singură, așteptând s-o prindă, poate, brusc, fulgerul.

Am încetat să mai fotografiez fulgere. Ultima dată când am fotografiat fulgere eram în apartamentul mamei mele, la aproape un an de când s-a dus. Plângeam singur, că Cezar se uita la mine, și depănam amintiri din copilăria mea în acel apartament, așa, fără să vreau, fără să știu, oarecum, zic, normal. Dar cred că cumva comunic cu secția producție apă a lui mnezău.

Că brusc am auzit că tună și fulgeră. Îmi place mai mult să privesc (nu dă cineva doi bani pe munca unui fotograf care încearcă să fotografieze un fulger), fără să-mi ostenesc dorințele de a vedea altfel și altceva și pentru alții. Pentru mine sunt suficient. Momentan, încă mai văd, ce vreau să văd.

Nu am vrut să scriu o declarație de dragoste pentru o femeie anume. Că din amănunte au ieșit cărări neștiute, poate, pentru unii, nu-mi asum. Nici mierla nu mă întreabă dacă vreau sau nu să cânte pe un ram anume. Am încercat, poate, doar să omologhez o stare absolută despre fulger și implicit despre nimic.

Așa că, femeie, macii, oricum, sunt, cu tine, fără mine sau fără să fac eu declarații de dragoste, macii sunt prin ei înșiși o declarație la adresa îndurătoarei noastre planete. Am zis și eu, că macii îmi plac, sunt florile mele preferate (ai aflat), am zis că poate ne mai suntem și la macii viitori.

Iubesc fulgerele și tunetele (ai aflat și asta) pentru că nu au maniere, nu-s false, nu avertizează, sunt imprevizibile la modul unilateral acceptat, îți transmit o stare prin care din când în când îți dai seama că ești mic, trecător pe alocuri și că nu trăiești veșnic.

O să-mi ucid fulgerele imortalizate, aduse cu ploaia în camera obscură, femeie. Îmi voi recuceri simțurile din momentele în care mă luptam cu natura și cu îndoiala, încercând să văd amintiri pe pereții tăi goi, plini aproape toți de dimineți și de prezențe cu mine. Îmi voi îmbătrâni nebunia de a-ți străfulgera dorința de a impresiona artistul tâmp din mine, mă voi înlesni la somnul tot mai lung, mai ales când o să fulgere doar pentru mine, fără tine. Ai cucerit un simbol, fulgerul, o stare, un fapt, cuvinte care grăiesc luciferic, cu sete și mistic, primitivismul hulit de bărbatul zgârie-nori și femeia holiudiană care gătește la comandă și mecanic.

Să ne murim frumos, femeie, înaltă, cu chip perfect pentru scena unui teatru de păpuși, să ne ucidem fulgerele înainte să le așteptăm. Ele sunt nemăsurate, sunt moarte din fașă, zvâcnesc doar ca să știm că au fost, fulgerele sunt morți aproape vii. Vom rămâne definitiv repetenți și profani la această lecție.