4 ian. 2016
  |   Nu sunt Comentarii

Iar simt că mai bine mi-aș băga picioarele

Sigur, e luni, o să-mi spui, 4 ianuarie 2016. Nici păduchii nu mai mișcă, nici ninsoarea parcă nu mai vrea să vină. Pe la mine, desigur. Iarba nu crește, nimic parcă nu-mi priește. Ce dracu? Parc-aș scrie, parcă nu. Citesc ce-au mai scris alții. Numai bazaconii. Totuși, dau peste îndemnul unui român plecat de 9 ani în Anglia, cu familie cu tot: Fugiți, fraților, e groasă rău și încă se mai face!

În asentimentul meu. Da, îmi vine efectiv să fug dracului din țara asta. Din nou. Acum, la început de an. Acum, când se presupune că ar trebui să fim fericiți, ghiftuiți și cu poftă de un nou început. Acum, când normal ar fi să te simți bine în pielea ta, în țara ta, în mijlocul poporului tău.

Dar nu, eu nu simt asta. Dimpotrivă, îmi vine să-mi bag din nou picioarele în tot ce mișcă și respiră românește. Îmi vine să le zic celor de la BUG Mafia, de la obraz, mai lasă-mă dracului, frate, cu românismele și cu lupta contra propriei prostii.

În alte țări oamenii lenevesc, se plimbă, zâmbesc, vizitează locuri, își fac planuri realiste. Eu, tu, el, ea, români tâmpiți rămași aici să sperăm și pentru cei plecați, ce facem după sărbători? Ne ridicăm din pat, ne turăm motoarele, aruncăm niște țoale de zile mari pe noi, înghițim din prima o bucată de cârnat uscat, uitat prin frigider, ascultăm vremea la tv, ne aruncăm în mașină și-o luăm de la capăt. Plecăm capul, pe principiul că sabia nu-l taie dacă stă aplecat, și ne reluăm munca inutilă, neplătită, benefică doar pentru unii.

Și sperăm, sperăm, sperăm, sperăm. Și când obosim ne aducem aminte că speranța moare ultima și iar ne punem pe sperat. Și când cădem la pământ se găsesc alți tâmpiți să ne îndemne să sperăm, să sperăm…

Parlamentarul meu și-a făcut pensie specială și s-a petrecut în Dubai, Caraibe, Argentina. Pensionarul cu 30 de ani de muncă la activ și-a petrecut sărbătorile în iad, adică cu doi litri de bere ieftină în față și cu tâmpeniile difuzate pe canalele de televiziune.

Votantul speră, trăiește doar pentru a spera, alesul trăiește pentru a-l fute zi de zi pe cel care l-a ales. Când românul de la talpa țării – votantul ăla cuminte și fără minte – se plictisește de luat muie de la unii, se duce peste patru ani la urne și își alege alte scule, sau poate tot pe alea, considerând că  încă nu le-a supt destul.

În ce dracu să mai sper? Să mă apuc să fac politică, să fiu înghițit de rechini dacă nu mă aliniez la politica lor de hoți și șmecheri?

Nu țara asta-i de vină, îmi tot repetă unii? Da, știu, nu țara, nu pământul, nu copacul, nu pădurea, nu iarba care abia mai crește, nu poamele din livada bunicilor, nu porcii, vacile și găinile, nu munții ăia falnici pe care nu încetăm să-i lăudăm, nu dealurile și locurile sălbatice care se simt tot mai amenințate de hotelurile și mall-urile miliardarilor, sigur, nu astea sunt vinovate! Dar dacă nu-s astea vinovate, dacă țara asta e totuși frumoasă și încă o mai apreciem, de ce dracului nu facem nimic? De ce stăm ca proștii și ca momâile în casă, uitându-ne la cum ne fut și ne fură ăia cu gulerele albe și cu statut special de parlamentari corupți?

De ce?

Asta-i starea pe care o am din nou. O să încerc s-o conving pe nevastă-mea să se facă curvă de cartier. Pe fiică-mea, în cel mai fericit caz, poate o conving să devină spălătoreasă de veceuri la birtul din colț. Pe mama o s-o rog să se apuce ce droguri.

Da, cred că românul ăla avea mare dreptate. Să fugim dracului din țara asta! Că și-așa dacă stăm aici nu facem nimic altceva decât să stăm cu gurile căscate pentru a primi muia de rigoare din fiecare zi. Mai rămân puțin, poate câteva luni. O să încerc să schimb unele chestii la nivelul meu, în curtea mea. O să încerc să fac mai mult. Dacă nimic, dacă numai bețe-n roate, dacă o să simt că puloșii din parlament tot numai pentru ei, o să-mi bag picioarele în tot și-o să plec din țara asta, o să mă prefac că nu am fost niciodată român. O să mai vin aici doar pentru a umbla pe dealuri, pentru sedințe foto, pentru a admira sălbăticia și frumusețea munților și a peisajului românesc, pentru a-mi vizita mama dacă o mai prind în viață.

Că ce? Să sper la nesfârșit? Să mor sperând? Să văd cum moare românul și speranța tot nu moare? Să văd cum ne ucidem unii pe alții cu speranța că așa rezolvăm ceva?

Ce mai poţi să spui?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Despre Urieş

Blogger, web designer, fotograf. Pasionat de fotografie, filme, calculatoare. Călătoresc cât de mult pot. Scriu şi citesc cu plăcere. Cea mai citită revistă: PhotoMagazine. Cel mai vizionat film: Gladiator (2000). Fotograful preferat: Andrzej Dragan. Aşteptări de la viaţă: n-am, prefer să mă aştepte ea.
Abonează-te la blog prin email, pentru tine e gratis

Introdu aici adresa de email pentru a te abona la acest blog și vei primi notificări când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 67 de abonați.

Despre fotografie
Foto Blogger