26 octombrie, prima zi de după covid 19. Am ieșit afară. Soare, oameni. Eu hăbăuc pe străzi. Mă întâlnesc cu unii și cu alții. Urări dă bine și ascult povești din pandemie. Cam toți întâlniții de azi au fost infectați și au ținut și morțiș (fără să-i întreb sau invit) să-mi povestească cu lux de amănunte despre cum e să fi infectat și să stai carantinat la domiciliu (…de parcă eu nu știu).
Vreo doi, care au știut aproape tot timpul în ce fază am fost, nu m-au mai întrebat despre cum a fost, că știau aproape tot, puls, temperatură, saturație și respirație, înainte și după ora 24. Restul nu m-au întrebat despre cum mi-a fost, în schimb mi-au povestit despre cum le-o fost. Faini oameni. Oricum, îi înțeleg, să stai singur prin căși și să vorbești uneori doar cu pereții, nu-i ușor, ajungi să-ți pui la un moment dat întrebări existențiale și să te crezi… orice și oricine.
În sfârșit, o parte bună din experiența mea cu acest nenorocit de covid ar fi cea legată de fumat. Da, de 8 zile nu fumez și nici nu simt nevoia. Partea proastă, astăzi, când am ieșit prima zi din casă, e că nu aveam miros (încă), iar gust doar amar și dulce. Numa` bine, zic, nu mai simt toate putorile de pe stradă.
Ghinion. Când am revenit acasă, pe casa scării m-a lovit un miros de parfum ieftin care mi-a strâmbat efectiv nasul, am strănutat și stăteam ca prostul pe casa scării și adulmecam ca Cezar. Odios parfum, de damă – cred, al unei vecine – cred, dar l-am simțit până în sinusuri.
Hait, bun așa, am miros, baba mea, vecina mea, a reușit să-mi desfunde nasul. Mulțumesc mamaie (ți-ar parfumul de râs că pute ca dracu!). În casă am strănutat și mai mult, sacadat, regulat și pe cronometru, 8 minute și ceva secunde. Hai, vă las, dacă nu aveți miros vă invit la mine, pe casa scării o să aveți super miros. Aveți grijă de voi, seară corespunzătoare vă doresc.
Ce mai poţi să spui?