Ne place să ne plângem, dar nu schimbăm nimic

Sincer? Suntem campioni la plâns. La comentat. La analizat ce nu merge. Dar când vine vorba de schimbare, dispărem. Românul știe exact ce e greșit, cine e de vină, cum ar trebui făcut. Are soluții pentru toate. Mai puțin pentru el.

Ne plângem de trafic, sistem, salarii, oameni, impozite și taxe, de urși înfometați, de câini care mor în lanț.

Dar în același timp parcăm unde nu trebuie, acceptăm compromisuri, tăcem când ar trebui să spunem ceva. Și apare paradoxul, vrem o lume mai bună, dar fără să nu ne deranjeze prea mult. Schimbarea e frumoasă în teorie. În practică? Înseamnă disconfort, risc, responsabilitate.

Și aici se rupe filmul. Pentru că e mult mai ușor să postezi, să comentezi, să dai vina, decât să faci, să te implici. Am ajuns să confundăm reacția cu acțiunea.

Dacă ai scris un comentariu ai impresia că ai făcut ceva. Dar realitatea e simplă. N-ai schimbat nimic. Și da, este dur. Dar este adevărat. Ne enervează oamenii care nu respectă reguli. Dar le respectăm noi, când nu ne vede nimeni?

Ne plângem de corupție. Dar câți refuză „scurtătura” când apare? Ne dor problemele mari. Dar ignorăm lucrurile mici care le creează.

Adevărul e incomod. Nu suntem victimele sistemului. Suntem parte din el. Și până nu acceptăm asta nimic nu se schimbă. Pentru că schimbarea nu începe cu guvernare, instituții, ceilalți, schimbarea începe cu ceva simplu dar greu în același timp, responsabilitate personală.

Numai că responsabilitatea nu dă bine. Ie o problemă cu ia. Nu aduce like-uri. Nu ie virală. Plânsul, în schimb? Merge perfect. Este confortabil. Nu costă. Te face să simți că ai dreptate. Dar te ține exact unde ești.

Și atunci apare întrebarea, vrei să ai dreptate au vrei să schimbi ceva? Pentru că de cele mai multe ori nu poți avea ambele. Poate că nu putem schimba tot. Dar putem schimba ceva. Mic. Personal. Real. Și poate că de acolo începe tot. Sau, desigur, continuăm să ne plângem. Că la asta chiar suntem buni.

Dacă te-ai simțit vizat nu-i bai. Asta era ideea. Sincer, suntem campioni la plâns. La comentat. La analizat.

Dar când vine vorba de schimbare dispărem. Românul știe exact ce e greșit, cine e de vină, cum ar trebui făcut. Are soluții pentru toate. Mai puțin pentru el.

Ne plângem de trafic, sistem, salarii, oameni. Dar în același timp, parcăm pe locul handicapatului, acceptăm compromisuri (lasă, bre, că merge și așa, dar vrem șuruburi din Germania, că ăia nu fac compromis), tăcem, când ar trebui să spunem ceva. Noi de ce nu facem șuruburi impecabile?