Nonsensul și consensul

Reușiserăm să ridicăm nonsensul la rang de plenitudine. Și ne credeam pe cea mai înaltă treaptă a cunoașterii, a modernului și a relațiilor interumane. Eram de fapt ipocriți. Atât. Și spun că eram și că făceam deoarece am senzația, de la o vreme, că parcă ne-am trezit la realitate. Parcă nu mai avem acel umor involuntar, servit cu rânjetul pe buze. Suntem parcă mai fermi în gesturi, în priviri și în gândire.

Întrezăresc parcă o lumină diferită de cea de până acum. Nonsensul parcă nu-și mai găsește locul lângă consens. Trubadurii s-au așezat parcă și ei la casa lor, și-au găsit un rost în viață, iar păsările rătăcite peste hotare parcă-și găsesc calea spre înapoi. Poeții sunt lăsați să recite din ce în ce mai mult și tot mai mulți parcă îi ascultă.

Oamenii au început să se privească în ochi, să-și strângă mâinile. Observ cu uimire că logica începe să fie reconstruită și aici, pe tărâmurile dacilor. Berzele nu mai cară copii în pătuțurile taților iar mamele parcă au început să nască din nou.

Femeile uitaseră parcă să fie femei. Bărbații începuseră să poarte fuste, iar copiii își doreau să ajungă mai repede adulți. Parcă ne deșteptăm. Tu nu observi asta? Și verdele din firul de iarbă parcă-i mai verde. Ceva se întâmplă. Sunt sigur de asta.

Obscuritatea parcă nu mai e un accident. Începem să vorbim la modul colectiv, clar, răspicat, hotărâți să nu mai auzim și să-nghițim orice.

Esotericul devine motiv de discuție la prânz și cină, ne trezim dimineața parcă mai zâmbitori, mai dornici, mai plini de viață. Și asta nu pentru că vine primăvara, ci pentru că începem să ne vedem în primul rând acele ciomegi adânc înfipte în propria noastră retină.

E ciudat. Am așteptat de mult timp să am astfel de tablouri în mintea și-n simțurile mele. Parcă mă trezesc dintr-un vis prelungit, în care am alergat încontinuu.

Și câinii vagabonzi parcă-s mai veseli, mai optimiști, mai încrezători în univers. Ne deșteptăm, cred, în sfârșit, din somnul rațiunii fără sens. Nonsensul capătă parcă un nou sens. Nu mai bâjbâim. Pășim din ce în ce mai precis, mai sigur. Pașii nu ne mai duc spre niciunde, suntem mai atenți parcă la detalii și parcă începem să descifrăm noi detalii. Parcă suntem mai atenți pe unde și în ce călcăm.

E bine. E din ce în ce mai bine. Și nu spun asta pentru că îmi doresc să cred asta, o spun pentru că am început să cred. Și-o mai spun și pentru că sunt din ce în ce mai optimist. Că pesimismul la ce mi-ar folosi?