Nuvela cu miel de paști și câine de China

La paști, la români, adulăm. În ciuda vecinului și mai ales cu opulență ne idolatrizăm cretinătatea, ne închinăm la scânduri scrijelite și vechi, la vopsele și aur, la cruci și blugi acoperiți cu rochii negre și, mielul, desigur, devine, instantaneu, spre gloria unuia care poartă un fel de pulă și ie obligatoriu pentru asta bărbat, cu barbă mare, iertător, dar crud în același timp, sacrificatul de servici(u). Toată lumea ucide miei de paști. Pe alese. Ciobanul devine comerciant de cadavre legal, abeceurile ie dotate și iele brusc cu toate mațele și măruntaiele mielului. Toți ie paști, creștini și mai ales milostivi care ucid în numele mnezăului. Nimeni nu mai ucide ilegal, ucisul devine instantaneu de prisos, legal și necesar.

Nu mai există de paști poliție a animalelor, nu mai contează cum îl cari și unde pă miel, pe câine. Ie paști, pula lor, dă-i mă-n supărare. Să-i taie. Bun. Ideea nașpa nu e că se taie miei. Ideea e că avem o tradiție antică, veche și de căcat, în care ne ridicăm în slăvi slugile poleite care fut doar după ce creionează cruci imaginare în cinstea unui mort inventat, ucigând miei.

Toți ie buni. Toți cei care brusc găsesc, ca prin minune, aer creștinesc, mănâncă miel în fel și chip. Miel să fie. Mort să fie, cruci să ne facem multe și hristoși/cristoși/arhangheli/toți ie bărbați (orgie cu bărbați, se știe), să înviem, că veniră iar niște paști.

Dacă-mi dai să mănânc carne de miel nu spun nu. Recunosc. Poate că n-aș fi așa de vehement atunci când vine vorba de tăierea mieilor dacă românul ar spune clar și răspicat DA, bre, pula mea, mănânc miel, că-mi place, când vreau și cum vreau, că mi-e foame, că-s cioban, cresc oi și io asta mânc. Că io cresc oi ca să mănânc, că altfel mor de foame.

Mă enervează, însă, doctrinele și snobismul, falsitatea cu care, în numele unei idei considerată religie, ucidem cu cuțite, cică, sfinte, ca să mâncăm pui de animal în numele unuia care… Care? Că-i sărbătoare.

”Căror sfinți și căror dumnezei mieii-și varsă sângele-n cuțite?”, întreabă Tudor Gheorghe. Chiar așa. Pentru care sfinți și dumnezei ucizi ca să mănânci miei, deși tu ai latrina plină cu sânge înghețat și burta încă plină?

Mă enervează că ucidem din cauza unor mofturi stupide și idioate, din cauza faptului că îl credem pe cabotinul poleit că religia și sfinții înseamnă să te îmbraci în haine de sărbătoare, să ucizi legal și să mănânci carne cu ridichi și ceapă și usturoi din China ca un sfânt analfabet și bun la votul de duminică, că schilodim animale doar ca să ne dăm mari că avem un ceva mai mult față de celălalt, mă enervează rău asta.

Ai lăzile frigorifice pline cu sacrificii, cu cărnuri înghețate, cu inimi ale unor animale care, așa-i?, nu știau ce le așteaptă odată cu venirea lor pe lume. Sunt animale. Bun. Bine. Dar fii responsabil. Mănâncă, în pula mea, prima dată ce ai, că ai zis că ai, observ, nu ucide ca să te fălești că de paștele pulii tu iești mai șmecher decât vecinul și că ai miel la proțap și căcat cu drob sfințit de pula mea știe ce popă aservit preapoleitului. Unii, de paști, mănâncă mămăligă cu ceapă. Și ie mai mișto ca la proștii cu platouri pline, ăia cu ceapa după ei știu că viața ie acolo unde simte inima dragoste.

Chinezii jupoaie câini de vii, în ideea că primesc, astfel, cele mai alese gusturi. S-o fut pe mă-ta de chinez.

Mă enervează. Pe bune. Băh, vrei să mânci miel? Mâncă, în pula mea, până crăpi, dar nu mai spune că sacrifici miei pentru nu știu care sfinți și dumnezei cu ciucuri și ca să te dai mare că tu ai miel de paști. Mielul din blid nu te face om de paști. Te face doar carnivor. Atât.

Încerc să fiu mai bun de sărbători, crede-mă. Mă străduiesc. Încearcă să exersezi și tu ”viața e o sărbătoare nedistructivă”.