O poveste, despre Ion Iliescu

Acest articol este o deșărtare a unui fost colaborator. Omul a descris exact colaborarea, Dennis Deletant.

La întoarcerea de la Cluj, în octombrie 1988, la București, socrul meu, Andrei Caracostea, profesor la Institutul de Construcții și Inginerie, mi‑a oferit oportunitatea neașteptată de a‑l cunoaște pe Ion Iliescu. Iliescu era, la acea vreme, director al Editurii Tehnice, cu care socrul meu avea un contract pentru publicarea Manualului pentru calculul construcțiilor, ediție a două, a cărui primă ediție apăruse în 1977. Socrul meu mi‑a cerut să duc manuscrisul la editura care își avea sediul în Casa Scânteii, construită după modelul universității Lomonosov de la Moscova și poreclită „Tortul de nuntă“ deoarece simboliza „uniunea“ postbelică a României cu URSS. Construită între 1952 și 1957, ea găzduia birourile cotidianului partidului, Scânteia, și pe ale altor ziare și edituri controlate de stat, fiind finanțată parțial din sume deduse obligatoriu din salariile muncitorilor.

În fața ei fusese ridicată o statuie a lui Lenin, care, poate în mod potrivit, stătea cu spatele la acest templu al culturii. Tot aici se aflau și principalele edituri care publicau literatură, publicații literare, precum și tipografia cotidianelor Partidului, Scânteia și România liberă. Cunoșteam clădirea și, după ce am spus la recepție de ce venisem, am luat liftul către biroul unde aveam treabă. Acolo am bătut timid la ușă și o voce de femeie m‑a invitat să intru. I‑am explicat motivul vizitei mele, relația mea cu profesorul Caracostea și i‑am înmânat manuscrisul. Mă duc să văd dacă directorul este în birou. Sunt sigură că i‑ar face plăcere să vă mulțumească. A bătut la ușă și a dispărut înăuntru. După un minut, un Iliescu radios a apărut împreună cu ea, cu mâna întinsă pentru a‑mi ura bun venit., multe mulțumiri că ați adus manuscrisul, profesorul Caracostea e unul dintre cei mai valoroși autori ai noștri., dar poftiți în biroul meu, povestiți‑mi puțin despre ce faceți.

Nu‑mi era necunoscută traiectoria politică a lui Iliescu. Fost lider al partidului în județul Iași, între 1974 și 1979, fusese marginalizat de Ceaușescu, iar în Occident circulau zvonuri cum că s‑ar fi bucurat de simpatia lui Mihail Gorbaciov, un zvon care a câștigat în credibilitate după enigmaticul apel la reformă făcut de Iliescu în ziarul România literară, în septembrie 1987.

Discreția a fost dominanta conversației noastre. La o ceașcă de înlocuitor de cafea, făcut în mare din cicoare și cunoscut popular ca nechezol, i‑am vorbit pe scurt despre preocupările mele academice legate de România și despre interesul meu de a afla la prima mână care sunt problemele cotidiene ale cetățenilor. A dat din cap aprobator. Nici nu‑mi imaginam că următoarea noastră întâlnire avea să fie la începutul lui ianuarie 1990, după ce el devenise președintele Frontului Salvării Naționale. Și‑a amintit de vizita mea dinainte de revoluție și a fost amabil să rămână câteva minute cu mine, punându‑mi întrebări despre socrul meu, înainte de un interviu pe care îl dădea la BBC. La moartea acestuia din urmă, în 1993, a trimis o coroană de flori din partea lui, ca președinte.

Cea mai mare amenințare la adresa democrației fragile și a statului de drept din România de după revoluție a fost folosirea minerilor ca trupe de șoc de către Frontul Salvării Naționale. Minerii din Valea Jiului au făcut mai multe incursiuni în capitală, a treia fiind în iunie 1990, când au fost invitați de președintele Ion Iliescu, nou ales prin ”alegerile democratice”, sub pretextul de a apăra guvernul FSN. Trenuri speciale au adus la București 10.000 de mineri, înarmați cu bâte de lemn și bare de fier, în zorii zilei de 14 iunie. Li s‑au alăturat însoțitori, identificați ulterior, din surse credibile, ca fiind foști ofițeri ai securității. Timp de două zile, minerii (ajutați și încurajați de Securitate) au terorizat populația capitalei, atacând pe oricine li se părea că seamănă cu un opozant al regimului.

Invazia minerilor în București la care a recurs Iliescu pentru a‑și restabili autoritatea a slăbit în mod semnificativ atât imaginea externă a României, cât și pe a lui însuși. În iulie 1990 am primit o invitație neașteptată de la președinție, semnată de domnul Iliescu, să particip la Cotroceni cu mai mulți reprezentanți ai diasporei românești  la o dezbatere despre imaginea României. Relevanta întrebărilor puse lui Iliescu a fost îndoielnică, mai ales că s-a cam evitat subiectul mineriadei.

Un român stabilit la Viena s-a plâns că nu găsea coarde acolo pentru vioara lui și îl ruga pe președinte să-i facă rost de unele. Iliescu, cu un surăs pe buze, a răspuns că va lua măsurile necesare. Eu, împreună cu doi români stabiliți în Italia, am criticat contribuția lui Iliescu la mineriadă, amintindu-i că la 15 iunie i-a convocat pe mineri la un miting, marcând victoria lor, pentru a le mulțumi. Am adăugat că invazia minerilor ne duce cu gândul la tacticile folosite în 1945 de comuniștii din România și din alte părți ale Europei Centrale pentru a submina ordinea democratică. Domnul Iliescu nu a comentat. După închiderea dezbaterii, televiziunea română le-a luat interviuri mai multor participanți dar a ocolit pe cei doi români din Italia și pe mine.

La cinci ani de la revoluție am avut prilejul să-l  reîntâlnesc  pe domnul Iliescu. Am fost invitat de televiziunea BBC să-l însoțesc  pe John Simpson, corespondentul șef pentru știri din străinătate, să facă un documentar despre revoluția României de la 1989. Printre cei intervieviați a fost  președintele Iliescu. Când am intrat  în biroul  lui din Cotroceni, m-a primit iarăși cu un surâs și m-a întrebat de soacră și de familie.  Avea un tânăr traducător român foarte bun, deși cu mine a vorbit în română. După interviu ne-a a oferit o cafea, glumind despre faptul că în 1988 când m-a primit la editura Tehnica, nu avea decât nechezol.

A fost o mare plăcere pentru mine să-l reîntâlnesc în martie 1999 la Universitatea St Andrews din Scoția unde am fost printre cei invitați de către profesorul Gavin Bowd la o conferință pe tema Franței și României. Președintele Iliescu s-a adresat publicului în plen și la sfârșitul prezentării lui mulți studenți români i-au pus întrebări legate de misterele încă nerezolvate din jurul Revoluției (de exemplu, cine a tras în demonstranți și la ordinul cui, dacă au existat luptători străini, dacă au fost implicate agenții de informații străine, de mineriadele). După ce a răspuns la ele, m-am apropiat de podiumul de unde a vorbit și când m-a văzut și-a întins brațele, m-a cuprins și mi-a spus, ce bine să văd o figură cunoscută, nu vreți să luăm masa?

Și așa Profesorul Bowd ne-a invitat la un restaurant chinezesc împreună cu un profesor francez și bodyguardul președintelui. La restaurant, domnul Iliescu a insistat să stau lângă el, – profesorul Bowd, profesorul francez, și bodyguardul au stat la capătul celălalt al mesei – și timp de trei ore am chefuit. Mi-am permis să-l întreb pe președinte dacă se supără dacă îl rog să-mi spună câte ceva despre tinerețea lui, de perioada când a studiat la Moscova, de cariera lui în partid și de relațiile lui cu Ceaușescu. Domnul Iliescu mi-a răspuns că nu se supără de loc și a vorbit foarte deschis. A fost pentru mine o seară extrem de interesantă și instructivă.

Profesorul Ioan Stanomir, haideți să vorbim în termenii pe care Ion Iliescu și colegii săi de Partid Muncitoresc Român îi înțelegeau foarte bine. Era vorba de o campanie de ură. Perioada anilor 90-91 a fost o perioadă a urii. Ion Iliescu a încercat atunci, prin mineriade, prin linșaj mediatic, prin campanii de presă, să închidă de fapt un capitol neîncheiat, acela al opoziției politice. Vă rog să vă închipuiți care era sentimentul lui Ion Iliescu, a lui Alexandru Bârlădeanu, al lui Corneliu Mănescu sau al lui Silviu Brucan în clipa în care îl vedeau din nou în fața ochilor lor pe Corneliu Coposu, care era, din perspectiva acestor comuniști, un strigoi întors din trecut pentru a le tulbura liniștea. Doina Cornea era oglindă-vie a virtuților politice pe care acești comuniști nu le dobândiseră niciodată.

Să ne amintim apoi, un fapt care merită subliniat, de clipele în care s-a născut Alianța Civică din jurul Anei Blandiana și altor personalități exponențiale și să ne amintim linșajul și campaniile direcționate împotriva lor, împotriva Anei Blandiana și, ulterior, împotriva Memorialului de la Sighet, prima inițiativă gândită să pună în centrul memoriei suferința din vremea regimului comunist. Acesta era Ion Iliescu  în perioada 1990 – 1996, aliat al Vetrei Românești, aliat al PRM, aliat al PSM, aliat al UNPR, omul care a împiedicat în mod eliberat orice tentativă de reformare a statului în direcția protejării proprietății private și a consolidării statului de drept.

A fost o simbioză între Ilie Verdeț, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Gheorghe Funar, domnul Gavra, toate aceste personalități. Să nu uităm că România Mare, ca revistă, apare imediat în toamna-iarna lui 1990 și este gândită ca un berbec împotriva opoziției democratice, odată cu recuperarea, reciclarea lui Eugen Barbu, Vadim Tudor, cultul mareșalului Antonescu, denigrarea regelui Mihai, antisemitismul abia voalat, tentativele de a strânge legăturile cu încă pe atunci Uniunea Sovietică, ambiguitatea strategică a României, toate acestea sunt parte a moștenirii lui Ion Iliescu, cel puțin până în 1996. Ion Iliescu, între 2000 și 2004, într-adevăr, poate fi privit ca un personaj care se reinventează parțial, dar se reinventează cum? Acordând lui Adrian Năstase posibilitatea de a clădi un stat cleptocrat și autoritar, în detalii pe care astăzi, în aceste momente de entuziasm necrologic, uităm să le menționăm.